N-am atins nicio stea

Ce avem? Lumină, căldură şi cuvinte mai libere, maşini mai multe şi mai mari, în care încap tristeţea, dragostea şi viaţa. Moguli, filantropi, wireless, televiziuni digitale şi mult zgomot.

Au fost mai întâi nişte artişti cu ochii bulbucaţi care strigau „Am învins". Urmează oameni pe tancuri, oameni pe străzi şi oameni cu steaguri fără stemă, oameni cu bucăţi de carton pe care scrie „Jos Asasinul", tancuri, Miron Cozma cu portavoce, mineri, vandalizări, jandarmi gata de luptă, Bill şi Emil, Emil pe care îl strânge haina, drapelul Statelor Unite pe fundal, câteva raze de soare, copii care fug de blocurile urâte din spate, accidente, oribile accidente, morţi plânşi, proteste care se termină în flăcări, Michael Jackson, Preasfinţia Sa, un puşti care se agaţă de un băţ. În vârful băţului e o bucată de pânză albastră cu steluţe galbene. Uniunea Europeană.

Apoi: inundaţii, fotbal, bătăi la fundul gol şi lacrimi greu de explicat (obişnuiţii stadioanelor au sensibilităţi cronice şi complicate), miracolul maternităţii, tineri pe stâlpi, gata să sară, lăutari mici îngropaţi în bancnote mari, ziarişti care au fost în Irak şi s-au întors, doamna Mona Muscă la scena batistei, popa Daniel Exorcistul de la Tanacu, în drum spre puşcărie, o flegmă de la Marian Iancu, un pupic de la Cheeky Girls, un miliardar îngândurat şi o actriţă fericită, Doroftei - campion mondial şi găinile din Ceamurlia de Jos, omorâte şi aruncate în tomberoane, Ciomu, Poliţia Română în acţiune, Cristian Mungiu, Jane Fonda şi Marele Premiu de la Cannes, foamea, Petru Nica, hoţul mileniului, cel care a furat cincisprezece saci cu bani şi o sacoşică.

Iris, Papa Ioan Paul al II-lea şi Teoctist I, nişte luptători de K1, tovarăşul Nicolae Ceauşescu în balcon, rămas cu mâna în aer, într-un gest ce seamănă acum cu un „Adio", Hagi după golul fantastic şi deloc întâmplător cu Columbia, Guru Bivolaru şi spiralele, splendide dansatoare şi un botez, Mama FNI şi înapoi în Piaţă, printre TAB-uri şi pumni ridicaţi a victorie.

Finalul vine cu vocea grea şi cunoscută a unui actor care spune: „Tu eşti România". Colajul acesta de imagini durează două minute şi o secundă şi este difuzat de Pro TV. Peste imagini curge o melodie a Laurei Stoica. Laura (pe care o chema, de fapt, Laurenţia) a murit într-o noapte de martie, într-un accident rutier. Melodia este „Nicio stea". Totul se încheie cu o întrebare puternică: „Eşti mândru de ce ai făcut în douăzeci de ani de libertate?".

2009 e un an urât, dincolo de crize vechi. E un an urât pentru că obligă la un răspuns. Ce-am făcut în aceşti douăzeci de ani?

Ce avem? Lumină, căldură şi cuvinte mai libere, maşini mai multe şi mai mari, în care încap tristeţea, dragostea şi viaţa. Au murit cofetăriile, cu parfumul lor de iubire romantică şi ridicolă, şi s-au născut mallurile, strălucitoare şi impersonale. Au murit şi eroii. Acum ar fi trebuit să fie statui, bulevarde, adrese, dar noi... Noi n-am atins nicio stea.