Concertul

Radu Mihăileanu mângâie toate clişeele şi le depăşeşte. «Nu râd de cineva, râd cu cineva», mărturisea. În filmul acesta râdem cu ruşii, cu ţiganii, cu arabii, cu evreii, cu francezii, cu comuniştii, cu oligarhii.

Mordechai Buchman a evadat dintr-un lagăr de concentrare. Şi-a schimbat numele ca să supravieţuiască. În 1980, un tânăr dramaturg şi actor păcăleşte autorităţile că pleacă în Israel pentru două săptămâni, să-şi vadă bunicul. Era fiul lui Mordechai Buchman şi juca la Teatrul Evreiesc în „Minciunile unui bufon".

Avea nevoie de impostura aceea pozitivă şi salvatoare pentru a evada din lagărul comunist. Era absurd şi era frig la Bucureşti, ca într-o anticameră a morţii: „La teatre, oamenii stăteau în paltoane, iar actorii jucau şi ei cu paltoane, chiar dacă dedesubt aveau costume de epocă. Era tragic şi comic în acelaşi timp".

Mordechai Buchman şi-a luat numele Ion Mihăileanu. Fiul său, Radu, fostul actor din „Minciunile unui bufon", face filme, trăieşte în Franţa şi vine în România cel puţin o dată pe an. Recunoaşte că are nevoie de ţara în care s-a născut ca de un drog.

Radu Mihăileanu a regizat în 1998 „Trenul vieţii", trenul acela încărcat cu evrei care voiau să păcălească moartea deghizaţi în nazişti. În 2006, filmul său „Trăieşte!" a fost distins cu Premiul César pentru cel mai bun scenariu original. E tot o poveste în care pentru viaţă se plăteşte cu o minciună.

În noiembrie 2009, Radu Mihăileanu a mai arătat lumii o piesă din puzzle-ul său de capodopere: „Concertul" (film în care îl veţi regăsi, printre alţi români, şi pe Vlad Ivanov).

„Concertul", pe scurt: un dirijor se opune, în regimul lui Brejnev, eliminării instrumentiştilor evrei din orchestrele de pe întinsul Uniunii Sovietice. Este concediat, se îneacă în votcă, îşi revine greu şi, după treizeci de ani, încă spală podelele Teatrului „Balşoi".

Îşi recuperează, ca în vis, colegii distruşi (artiştii ajunseseră şoferi de ambulanţe, cântau la înmormântări sau făceau coloana sonoră la filme porno), pretind că sunt adevărata orchestră a Teatrului „Balşoi" şi merg să susţină un concert, de fapt Concertul, la Paris.

Urmează ciocnirea violentă şi amuzantă dintre „barbarii din Est" şi luminile Vestului civilizat. Ce reuşeşte Radu Mihăileanu ţine de geniu. Merge pe sârmă între durere şi umor, o durere adâncă, rafinată şi un umor cerebral, inteligent.

Spunea că filmul său este despre recâştigarea demnităţii umane şi despre armonie. De fapt, e tot ce se mai poate face azi cu o idee demodată ca „binele învinge".

Vineri seară, în timp ce în televizoarele românilor se juca „Dezbaterea", Radu Mihăileanu era la „Studio", cinematograful unde a văzut prima oară un film. La sfârşit, după „Concert", o sală de spectatori bântuia, fericită, pe străzile Bucureştiului. Ştiau ei ceva. Banal şi important: preşedinţii de ţară vin şi pleacă. Filmele rămân.