Jimi

Nu poate fi adevărat, dar este: mâine, 18 septembrie, se împlinesc 40 de ani de la moartea lui Jimi Hendrix, eveniment celebrat în toată lumea. Mai subţire pe la noi.

40 de ani! O viaţă de om, dacă nu uităm că vorbim despre un artist care a trăit mai puţin de 28 de ani. Nedrept de puţin, dar suficient ca, şi azi, clasamentele să-l aşeze pe primul loc între chitariştii lumii din toate timpurile.

Când avea nevoie de aripa unei celebrităţi pentru a se lansa, o prietenă „i-a pus o pilă" la Eric Clapton (vedetă deja, atunci!), care a acceptat să-l primească pe scena localului în care cânta cu oamenii lui. Puştiul a urcat pe scenă şi a început să cânte cum ştia el mai bine. După două minute, Clapton şi-a lăsat chitara şi a ieşit în culise. Îngrijorată, prietena lui Jimi l-a urmat: s-o fi supărat? De ce? Vedeta îşi aprindea o ţigară şi a spus atât: „E prea bun".

A avut o viaţă pentru care clasicul „zbuciumată" sună fad. A avut o viaţă nebună. Ca şi Janis. Ca şi Brian. Ca şi majoritatea celorlalţi artişti ai vremii, mai mari sau mai mici. Pentru că ei TRĂIAU ceea ce cântau, cu o intensitate devastatoare, morbidă, mortală. Diferenţa de nemăsurat dintre cei de atunci şi cei de acum nu stă numai în valoare - muzică, text, orchestraţie, interpretare vocală şi instrumentală -, ci şi în faptul că majorităţii celor de acum LI SE BREHĂNE de ceea ce cântă.

Jimi, Janis, Brian au ars „like a candle in the wind". Alţii, din fericire, au supravieţuit şi - ce supriză, nu? - fac furori şi astăzi, la vârste venerabile. Oare de ce?

Hendrix promisese că, în câţiva ani, îşi va face chitara să vorbească, să pronunţe cuvinte. E vorba de celebra sa Stratocaster albă normală, adică pentru dreptaci, deşi Jimi era stângaci, deci cânta cu acordurile inversate. Nota bene: marca şi detaliile legate de chitară au rămas în istorie, precum sabia Excalibur a regelui Arthur sau Rosinanta lui Don Quijote. Aş fi curios: ştie vreun fan cum se cheamă instrumentul la care cântă vreo vedetă de azi?