Ce mai citeşti?

Din când în când pun această întrebare prietenilor, colegilor, rudelor apropiate. De fiecare dată – deşi ar fi trebuit să mă obişnuiesc până acum – sunt suprins să constat că, în ciuda impresiei generale şi a unor bocete periodice prin mediile culturale, oamenii citesc.

Cel puţin cei pe care-i cunosc eu. Poate am eu noroc. Rareori s-a întâmplat să pun întrebarea şi interlocutorul să dea din colţ în colţ, lungind cuvintele, ştiţi dvs cum, exact cum fac elevii scoşi la tablă cu lecţia neînvăţată: „Păăăăi... Ar fi vorba despreee... Vreau să spun că, recent... Dar nu mai ţin minte titlul!"

În plus, de multe ori, a fost vorba despre cărţi a căror existenţă o ignoram, aşa că, vorba bancului, nu m-am spovedit, dar am aflat nişte adrese.

Ceea ce, însă, ridică o altă problemă: dacă mai sunt unii prin jur care citesc, cum de nu vorbesc despre asta din proprie iniţiativă? Dacă întrebi, sunt gata să-ţi împărtăşească impresiile, şi unii o fac chiar cu pasiune. Dacă însă nu pune nimeni întrebarea, continuăm să vorbim, zi de zi, despre orice altceva. În fiecare zi cel puţin un cunoscut spune ceva care începe cu „Am văzut aseară..." Nu, nu e vorba decât prin excepţie despre almanahe, crime, viol cu bile, agresiune cu pickhammerul. De regulă e vorba despre un documentar, iar uneori despre un film. În schimb, nu cred că am auzit vreodată, în ultimii ani, o relatare care să înceapă cu cuvintele: „Am terminat de citit..."

Oare de ce vorbim atât de puţin despre cărţi pe care, totuşi, le citim, măcar din când în când? La 15 ani băteam străzile vorbind despre ce-am mai citit. Nu numai despre asta, dar şi despre asta. La 25 de ani, la serviciu, făceam schimb de cărţi, destule în variantă xerografiată. Şi acum? De prostit nu ne-am prosti de tot, de vreme ce totuşi citim şi ne uităm la Discovery. Să fi devenit oarecum de ruşine să pomeneşti despre lecturi? O fi considerat un semn de slăbiciune? Sau ne jenăm să abordăm subiectul nefiind siguri dacă nu-i punem pe ceilalţi în dificultate?