Timişoara

Întrebarea de pe buzele tuturor era una singură: de ce la noi nu se întâmplă nimic?

Când, la Timişoara, în seara de 16 decembrie, lumea s-a adunat în jurul casei pastorului László Tökés, părea un incident care va trece fără urmări. Nu îi dădea nimănui prin cap că va duce prin escaladare la dispariţia regimului comunist. Dictatorului şi clanului său le sunaseră ceasul. Era un decembrie geros, lumea cu chiu-cu vai se pregătea pentru Crăciun&Revelion, cu urechea lipită de radiourile Europa liberă, BBC, Vocea Americii, care tot anunţau că regimurile de tip sovietic din Europa de Est se prăbuşesc într-un joc de domino şi nimic nu părea să oprească această năvală spre exit a lui Honecker, Jivkov, Husak etc.

Se grăbiseră să plece pe uşa din dos a istoriei fără să dea ordin armatei să tragă în propriii concetăţeni. Asta le-a salvat viaţa în zilele care au urmat. Aşteptam înfriguraţi la propriu demisia lui Ceauşescu, dar „tovarăşul-cârmaci" era hotărât să rămână la putere cu orice preţ. Inclusiv să ucidă. Nu îşi imagina viaţa la modul civil, ca simplu pensionar privind din afară ce se întâmplă prin politică. El se vedea pe sine numai ca deţinător al puterii absolute. Şi asta până la sfârşitul zilelor lui, când spera să lase fiului său, soţiei, altor rude apropiate tronul şi sceptrul de aur ridiculizat de Dali. Voia să rămână stăpânul necontestat al ţării, în ciuda lecţiilor despre trecerea lumii, despre vremelnicia lucrurilor, mai ales a puterii, pe care le primea în acea toamnă din ţările din jur.

Ceea ce nu ştiam atunci şi mi se părea dincolo de orice imaginaţie era că Ceauşescu va da ordin să se tragă, că vor muri oameni pentru ca el să dispară de pe scena istoriei (şi alţii pentru instalarea noului regim). Întrebarea de pe buzele tuturor era una singură: de ce la noi nu se întâmplă nimic? De unde va începe? Era clar că trăiam un sfârşit de domnie, că zilele regimului sunt numărate. Că odată şi odată, într-un fel sau altul, se terminase. Când şi cum se va întâmpla? Devenisem nerăbdători. Putea fi răsturnat Ceauşescu de Biroul Politic? Sau mâna lungă a lui Gorbaciov (cum spera toată lumea) se va întinde până la Bucureşti şi îl va extrage pe micul Stalin balcanic din sediul partidului? 

Ce a reuşit spectaculos Ceauşescu a fost ca, într-o ţară care avea resentimente puternice faţă de ruşi, să îi facă din nou aşteptaţi, populari, doriţi chiar. Toată lumea voia glasnost şi perestroika, în speranţa că rafturile magazinelor se vor umple, că vom avea căldură în case şi că laţul va mai slăbi puţin. Sub ochii noştri, polonezii cu „masa rotundă" încheiaseră capitolul început odată cu ocuparea ţării lor de Armata Roşie. În Ungaria la fel, Partidul Comunist a recunoscut în acea toamnă proprietatea privată, economia de piaţă, pluripartidismul, alegerile libere. Germania se afla în faţa alegerilor şi, respectiv, a reunificării după căderea Zidului de la Berlin. Jivkov era o amintire, se pregătea de proces.

La noi totul îngheţase, cel puţin aparent. Pe acest fundal a apărut „Timişoara", moment care avea să îi fie fatal lui Ceauşescu. România era ca o încăpere plină cu gaz, unde o singură scânteie putea să facă să sară totul în aer. Numai dictatorul credea că e instalat solid la putere. Mai mult, se credea iubit de popor. Cu iluzia asta a şi murit de Crăciun, în '89, la zidul cazărmii din Târgovişte, sub gloanţele unui pluton de execuţie. Ce l-a adus aici a fost ordinul dat Armatei să tragă asupra mulţimii. În seara de 17 decembrie a fost un măcel. Exercitarea violenţei de către stat a dus - odată cu răsturnarea situaţiei sub enorma presiune a mulţimii la Cluj, Sibiu, Bucureşti - la exercitarea violenţei societăţii asupra lui Ceauşescu, care îşi murdărise mâinile cu sânge nevinovat.