Syda&mania posturilor

Ce se întâmplă e normal, statistic, se întâmplă tot timpul peste tot. E regula, nu excepţia. Face parte din banalul cotidian.

Cineva mă ţine de nasture să îmi atragă atenţia (eram la o coadă, puneam pe bandă laptele, pâinea pentru a fi pontate) că lumea intelectuală nu se deosebeşte de ce vedem la TV în cazul Cătălin Voicu. Şi îmi serveşte cazul Tismăneanu vs Oprea. Îmi dă şi altele, în care profesorii din universităţi par nişte mafioţi care au lăsat catedra şi ­s-au apucat de politică, mereu de partea puterii, unde e ciolanul. „Că doar nu or fi proşti să treacă la opoziţie să tragă mâţa de coadă!" - îl tachinez.

„Dvs de ce nu vă băgaţi nicăieri?" „Nu sunt destul de bun". Când mint, se cunoaşte. „Aha", face el filosofic. Se repede iar: „Se învârt tot felul de fonduri europene, iar băieţii deştepţi (nu sunt numai în energie, petrol, asfaltări, au ajuns şi în universităţi) se servesc cu polonicul. Îşi plasează rudele şi amantele în posturi grase". Îmi zice de un decan care şi-a angajat sora în facultate. Râd. „E un banc vechi", zic, ca să-l potolesc. Ştie şi că ar conduce facultatea prin telefon de la Bruxelles. „E ubicuu" - zic eu împăciuitor.

„Îl ştiţi?" - face. „Fireşte!" - zic. Râde vesel. Îmi dă alte situaţii asemănătoare de la Cluj, Constanţa, Iaşi... Multe situaţii sunt comice şi râd. Ar merita să scriu un roman inspirat din lumea universitară. Sunt aceleaşi chestii - cariere, bani, invidii, amantlâcuri, lăcomie, statut, putere, glorie. Continuăm conversaţia lângă un chioşc de ziare. Mă arată ultimativ cu degetul: „De ce nu vorbiţi despre asta?"

Ridic din umeri, m-am obişnuit că aşa stau lucrurile. Refuz să îmi pierd vremea. Nu cred în justiţia imanentă, nici în cea terestră. E cum vrea Dumnezeu. Ce se întâmplă e normal, statistic, se întâmplă tot timpul peste tot. E regula, nu excepţia. Face parte din banalul cotidian. Soţul îşi împinge soţia într-un minister. Altul, ca răsplată că i-a pasat ginerele într-o afacere, îl trimite pe Z la NATO sau UE. Altul ajunge reprezentantul nostru în nu ştiu ce ţară pentru că e cumnat cu X, ministru. Parlamentarul cutare îşi trimite ginerele să facă un masterat la Paris, deşi tânărul ştie cu as de pică şi şeptar. Cu banii pe bolidul de 100.000 de euro dat de grijuliul tătic ar putea ţine patru ani în şcoli 100 de studenţi săraci.

Aud mereu poveşti d-astea şi sunt cam anesteziat. O lume clientelară împărţită în clanuri mafiote. Asta e România de azi, nu îmi fac iluzii. O Românie de pasaj.

Normalitatea a devenit chiar acest spectacol cu un Syda ajuns la o ambasadă pentru a fi mai aproape de iubita lui, o beizadea. Ţara e pe mâna celor care au pâinea şi cuţitul şi fac ce vor pe moşia lor. Se înfruptă, ţara e bogată. Cazul Syda e doar un fir de nisip pe o plajă.

Preopinentul curajos reia: „De ce înghiţim toate măgăriile? Vă ştiam curajos!" „De ce nu ieşi dumneata în stradă cu o pancartă?" - îl întreb. „Scrie memorii autorităţilor, fă scandal, e o ţară liberă. Poţi să pichetezi ministerul. Scrie la gazetă!" „Pentru că nu mă ascultă nimeni!" - face. Mă priveşte descumpănit, apoi îmi dă câteva exemple. Cum se distribuie prin diverse locuri de prestigiu burse, locuri, beneficii, sinecuri. Cum alţii au 3-4 slujbe grase pe bani de la buget, iar alţii şomează. Cum obţin unii deplasări în Occident. Dacă eşti de-ai noştri, te duci, dacă nu, rămâi în Micul Paris, tot Paris şi ăsta! „Dar dvs?" - face. Zic, brusc sincer: „Eu am obosit. De 20 de ani sunt în prima linie.

Am dat destule bătălii. Îmi ling rănile. Mă odihnesc în spatele frontului, sunt «în refacere», cum zic militarii. Prefer să mă uit la spectacol. Personajele nu lipsesc. Dimpotrivă, le vezi zilnic în spaţiul public - ceva mai larg totuşi decât o cabină WC cu plată. Ai tot: lacomi, mincinoşi, nebuni de legat, imbecili, închiriaţi cu ora.

Sunt destui, slavă Domnului! Asta-i viaţa!" - îl consolez eu. Văd că preopinentul e totuşi nemulţumit. Şi-o fi pierdut câinele în parc! Ce alt motiv de supărare să aibă!