Scenariul românesc

Când află totuşi că sunt muritori, dictatorii nu se lasă scoşi din istorie pe uşa din dos, blamaţi, acoperiţi de ruşine. Vor să se mai scrie o pagină despre ei în manuale.

În weekend am fost la Viena să scap de vacarmul bucureştean. Aici se trăieşte într-un continuu breaking news. E o lume zgâlţâită de noutăţi care nu sunt noutăţi, de mize care nu sunt mize. Este o lume a non-evenimentelor, în care - de pildă - apariţia lui Traian Băsescu un minut la un mall ia proporţii cosmice. Dă peste cap programele televiziunilor. Rescrie agenda clasei politice, care oricum nu prea se ocupă de nimic în afară de a-şi satisface obsesia curentă pentru putere şi îşi menajează non-stop carierele. Asurzit de vacarm, am preferat să dispar din decor. Puţin calm, mi-am zis, nu strică. Nu a fost să fie.

Liniştea mi-a fost tulburată de transmisiunile în direct din Egipt. 24 din 24 de ore, CNN, ABC, Sky News, BBC, RAI etc. transmit revolta populară. Reportaje, ştiri, interviuri, comentarii. „Revoluţia în direct!" Am mai cunoscut aceste imagini în legătură cu evenimentele din România din 1989. Impresia că văd ce am mai văzut şi trăit cândva este foarte puternică. În decembrie eram pe bulevarde, la baricada de la Inter, în clădirea exCC al PCR. Acum stau în faţa unui televizor şi parcă văd un film. Înţeleg destul de exact ce simt protestatarii. Se poate termina ca la Beijing, Piaţa Tien An Men, 4 iunie 1989. Va ceda Mubarak? Va fugi cu elicopterul? Va decreta legea marţială? Va trece la arestări? Va organiza provocări ca la Timşoara şi Bucureşti ca să dea vina pe „duşmanii ţării din interior şi exterior"? Cât va rezista mulţimea? Ce rost are armata pe străzi, oare va trage? Mă uit ore-n şir la ce se întâmplă la Cairo, Suez, Alexandria, cu speranţă, nu fără gânduri negre. Dacă lucrurile scapă de sub control, se va termina în haos.

Aceleaşi imagini ca acum 20 de ani: lume pe străzi, proteste care ţin de multe zile, oameni cu mâinile goale înfruntând forţa. Avioane şi elicoptere survolează piaţa unde se strâng demonstranţii. Tancuri în intersecţii. Telefoanele tăiate (la Cairo, în plus, internetul şi celularele). Văd o mulţime extraordinar de curajoasă ocupând marile bulevarde, zeci de mii de oameni care cer demisia „zeului". E sfârşitul unui regim. Ceauşescu a condus 24 de ani, Mubarak - 30. Revolta din  Egipt, ca şi cea din România, a costat multe vieţi omeneşti. Numărul exact nu se va şti niciodată. Asemenea personaje nu părăsesc scena benevol. Despărţirea e precedată de vărsare de sânge. Nici trecutul lor nu e mai puţin violent. Cenzura, poliţia politică fac legea. Se adaugă la corupţia şi privilegiile nemăsurate ale propriei familii. Ceauşeştii au fost un clan. Şeful lui visa la un socialism dinastic cu Nicuşor succesor la tron. Mubarak a dorit acelaşi lucru.

Când află totuşi că sunt muritori, dictatorii nu se lasă scoşi din istorie pe uşa din dos, blamaţi, acoperiţi de ruşine. Vor să se mai scrie o pagină despre ei în manuale. Nu cedează puterea decât alungaţi de popor. Asist la revolta unei noi generaţii din centrele urbane. În România „decreţeii" l-au răsturnat pe Ceauşescu. În Tunisia şi în Egipt - generaţia computerelor, a celor care navighează pe internet, care comunică la scară planetară. E revolta tinerilor născuţi în anii '80-'90. Ei nu acceptă să trăiască în trecut. Pe ei, miturile eroice care însoţesc totdeauna „liderii supremi" îi lasă indiferenţi. Ei privesc doar spre viitor.