Râsu’-plânsu’

Avem o elită politică, o elită economică, o elită culturală doar cu numele.

Diferenţa de stil şi ton în spaţiul public dintre anii '90 şi 2000 este vădită. Dacă prima decadă a fost una a patosului, a doua aparţine deriziunii. După căderea regimului Ceauşescu, lupta pentru putere, reapariţia societăţii civile, misiunea intelectualilor, amintirea sângelui încă vie pentru mulţi au dat imaginea unui câmp de bătălie unde se disputau lucruri irevocabile, nu o dată tragice. Protagoniştii acelei încleştări azi sunt fie retraşi în viaţa privată, fie au plecat dintre noi. Segmentul care a plătit preţul cel mai scump, de la dramă la deriziune, a fost muncitorimea. În 1990 juca rolul de arbitru în lupta pentru putere. Ea a fost mobilizată împotriva opoziţiei democratice. Drama muncitorimii era că i se pregăteau deja funeraliile.

Economia de piaţă avea să distrugă industria de mastodonţi falimentari. Acei fanatici şi naivi aduşi din hale - manipulaţi din umbră de escadroane ale fostei Securităţi şi de ex-activişti PCR în căutare de debuşee postrevoluţionare - aveau să ajungă rapid în şomaj. Maşina de tocat a istoriei pornise şi avea să îi sacrifice pe altarul modernizării. Fireşte, nimeni nu le-a spus ce îi aşteaptă când li se ordona să măture bulevardele de demonstranţii care strigau „Jos FSN!" Milioane dintre membrii lor au fost trimişi să îşi caute de lucru tocmai de aceia care îi învârtiseră pe degete. Au avut de ales între şomaj şi emigraţie în Occidentul pe care îl detestau cu slogane ca „Noi muncim, noi nu gândim!", „Noi nu ne vindem ţara!". Ce gândeşte azi un muncitor de la IMGB - campion al contrademonstraţiilor împotriva opoziţiei în 1990, rămas pe drumuri după ce fabrica lui s-a închis şi a fost silit să îşi caute o pâine pe şoselele Italiei ca asfaltator sau prostituată ori prin câmpurile de căpşuni ale Spaniei? Unde sunt idolii lui de altădată pe care îi păzea ca pe ochii din cap de prooccidentalii anului '90. Nu cred că îi vine să râdă.

Un răspuns ar exista. Acei domni care împodobeau batalioanele de asalt „ca un câmp păzit de maci", vorba lui Dinescu, sunt azi în fruntea partidelor, conduc clanuri interlope, îi vezi în Parlament şi în ministere. Dar îi găsim mai ales la şefia marilor reţele de afaceri din România. Ei alcătuiesc în general marile averi, controlează industria şi comerţul. Şmecherii au învins. De unde acest ton de miştocăreală, de vodevil, răspândit/ practicat azi mai peste tot. Avem o elită politică, o elită economică, o elită culturală doar cu numele. În fapt, suntem conduşi de o clasă de profitori, de îmbogăţiţi de război (citeşte tranziţie), de parveniţi. S-au învârtit de privatizări oneroase, au „supt sângele poporului", au beneficiat de contracte enorme cu statul pe criterii clientelare tip „noi şi ai noştri". De aici veselia lor, ha-ha-urile lor aiuritoare, cinismul cu care ne privesc, minciunile pe care le debitează senini.

Politicienii au învăţat jocul la cacealma, promit, iau voturile şi fug în paradisul lor bugetar. Aici, disimularea, promisiunile neonorate sunt de bază. Activismul societăţii civile - de la care ne aşteptam la o reacţie, ca în '90 - s-a diminuat radical de când a început să cocheteze cu avantajele puterii (după 1996). Sinecuriştii, aranjaţii, impostorii, dătătorii din  clanţă şi-au făcut loc. Unii au fost atraşi de politică şi de funcţii. Alţii, de fonduri şi cariere şi au lăsat de izbelişte idealurile. Alţii s-au retras dezamăgiţi sau câştigaţi exclusiv de profesie şi de viaţa lor privată. Peisajul nu e tocmai vesel. Motiv pentru cei nimeriţi deasupra în acest joc să se veselească. Suntem ca la circ, prostiţi de nişte scamatori. E ca o boală din copilărie. E o Românie a pubertăţii, în faza scarlatină, pojar, variolă. Asta ca să fiu optimist. Aceste boli trec. Chiar dacă lasă urme.