Pensii cu suspensii

Realitatea nu pare să mai spună ceva unui reprezentant al naţiei electoare, odată ce ajunge în sferele înalte.

Cu statistica poţi dovedi orice. Am văzut asta şi marţi, în Parlament, când vorbitorii s-au întrecut în cifre. Ce a fost la gura lor... Nimeni nu a reuşit să dovedească ceva până la urmă. În statistici poţi găsi orice adevăr - şi al tău, şi al celuilalt. Nu mai spun că 2 cu 2 fac 4 la aritmetică, dar în politică niciodată. În politică face cât vrei să facă - dacă, bineînţeles, eşti la putere. În opoziţie nu contează cât zici că face. În dezbaterea în jurul pensiilor care abia a început, aş fi preferat câteva adevăruri simple în locul vorbăriei. Poveştile cu muncitorul de la şaibă şi profesorul care l-a citit pe Herodot m-au lăsat rece. Au fost nişte exemple şcolăreşti de retorică goală.

De fapt, reforma asta trebuia lansată acum zece ani. Isărescu a încercat ceva la sfârşitul scurtului său mandat, dar s-a dus dracului totul, cum s-a schimbat guvernul. Acum degeaba facem bilanţuri pe cinci, zece sau 20 de ani. Aleşii noştri, până nu le-a ajuns cuţitul la os (adică un buget vai de mama lui), nu au mişcat un deget. Nu s-au sinchisit de ce se întâmplă cu pensionarii prezentului, nici cu cei care vor veni. De cei din trecut ce să mai zic! Poate într-un film cu vampiri şi fantome tras la Casa Poporului! Până nu s-a întâmplat tot ce e mai rău, nu am văzut nicio reacţie raţională. Acum nu s-a mai putut amâna tranşarea acestui dosar. În 2009, pe fundalul unei crize economice fără precedent în perioada postbelică, în sfârşit, lucrurile au demarat. S-a întâmplat ca de obicei, graţie unui şut în fund primit din Vest. Cuţitul de care vorbeam nu l-a înfipt vreun protest al pensionarilor sau unul venit dinspre liderii mai vocali ai societăţii civile. Aceştia din urmă au trecut de pe bulevardele pe care scandau în anii '90 „Jos comunismul!" în clădiri oficiale şi ignoră ce se petrece. Nici excepţionala luciditate parlamentar-guvernamental-prezidenţială (absentă!) nu a vrut să observe că laţul se strânge. Realitatea nu pare să mai spună ceva unui reprezentant al naţiei electoare, odată ce ajunge în sferele înalte. Preocupat să pună botul la robinetul banului public, nu gândeşte decât pe termen scurt, cel mult trei-patru ani. Problemele controversate sunt rostogolite pentru după alegeri, sunt lăsate ca o „grea moştenire" viitorului guvern. Din acelaşi motiv nu avem infrastructura la zi. Ce ministru ar da drumul unei autostrăzi, când ştie că ea va fi terminată (dacă!) peste 12 ani şi altul ia caimacul tăierii panglicii şi culege voturi.

Aşa şi reforma sistemului de pensii. A fost purtată de colo-colo, amânată, ascunsă-n sertare. Niciun ministru de Finanţe, prim-ministru, partid de guvernământ nu a vrut să audă de ea din cauza potenţialului ei exploziv. Boc ar fi fericit să nu aibă o asemenea greutate pe cap. Dar, vai, FMI a zis: „Dacă vrei banii noştri (te prăbuşeşti altfel), trebuie să pui lucrurile la punct!"

O nenorocire nu vine niciodată singură. Pe agenda guvernului a apărut - în acelaşi context - şi dosarul salarizării unice. Tot răul spre bine! Boc&Co, în această situaţie limită, pot minţi că nu taie din salarii şi pensii, ci „construiesc un nou sistem" de...bla, bla, bla. Nefericirea pentru Boc&Co e că oamenii - civili sau militari - înţeleg exact ce li se întâmplă atunci când le intră mai puţini bani în buzunar. Nu ai cum să îi prosteşti, oricâte acrobaţii oratorice ai face! Pentru „capul de locuitor", totuşi, 2 cu 2 fac întotdeauna 4! Esenţiale mi se par acum: 1- capacitatea guvernanţilor de a prosti lumea şi 2 - a noastră, că nu înţelegem ce se întâmplă.