Mahalaua dracului

În anii ’80, Ceauşescu a dat ordin ca imobilele antebelice de pe bulevard să fie demolate şi s-au ridicat în loc blocuri urâte.

Locuiesc de peste 25 de ani pe mâna stânga a bulevardului Filantropia cum vii din Piaţa Victoriei. În capătul străzii mele se găseşte o grădiniţă care a fost o şcoală cândva celebră, „Şcoala din mahalaua Dracului", pe care am regăsit-o în cărţi de memorialistică, pomenită de câţiva dintre absolvenţii ei. Bulevardul nu mai are aspectul vechi cu cinematografe, prăvălii, restaurante faimoase, ateliere de reparaţii, când era un cartier eminamente negustoresc locuit de o mică burghezie prosperă.

În anii '80, Ceauşescu a dat ordin ca imobilele antebelice de pe bulevard să fie demolate şi s-au ridicat în loc blocuri urâte, cu aspect postapocaliptic. Cartierul a apărut în forma lui consacrată (între Hanul galben şi groapa lui Oautu) înainte de Primul Război Mondial peste nişte arături, culturi de porumb, grădini şi livezi, dar începuturile lui se găsesc undeva la începutul secolului al XlX-lea, când se afla aici bariera oraşului fixată de nebunul vodă Mavrogheni. El a ridicat aici un foişor, palat domnesc, cişmea, tipografie, monetărie, spitalul Filantropia (numit atunci „spitalul streinului") precum şi frumoasa ctitorie cunoscută şi azi cu numele de Biserica Mavrogheni cu hramul Izvorul Tămăduirii, în curtea căreia sunt îngropaţi Ion Heliade Rădulescu şi Horia Bernea.

Aici se găsea odată bariera de N-V a Bucureştilor, o barieră destul de turbulentă (de unde numele mahalalei), populată de ţărani, negustori, dar şi de hoţi şi tâlhari veniţi după pradă. Hanul galben marca locul şi se afla la intersecţia cu bulevardul Banu Manta până în 1985, când Ceauşescu a dat ordinul genial să fie demolat pentru a face loc unui mic loc de parcare. Asta ca să nu rivalezeze acea casă modestă, păstrată miraculos peste timp, cu falnicele blocuri proletare din spate. Motivul - strica peisajul. Memoriile, protestele, articolele din presa literară nu au putut salva hanul. Păcat, mare păcat.

Pe aici venea Nicolae Filimon, autorul începutului romanului românesc cu „Ciocoii vechi şi noi", dar şi meloman şi eminent cronicar muzical (care mi-l face de asemenea simpatic şi aproape de sufletul meu) în ultimii ani ai vieţii sale. Venea să se odihnească, să citească şi să scrie mai ales vara, într-o livadă şi căsuţă ce le moştenise. La extrema vestică a mahalalei, azi se construieşte podul Basarab. Tot cu un pod, mahalaua se termina şi la nord, unde odată era Podul Grant care unea Griviţa cu Giuleştiul - pod demolat fară rost de zelul distructiv al lui Ceauşescu, pentru că vechiul şi frumosul Pod Grant putea rămâne perfect pentru pieton.

Azi se vede bine că lipseşte; trecerea pietonului peste actualul pod (urât) este o aventură care te poate costa viaţa. Dacă podul a scăpat neatins de covorul de bombe angloamerican la 4 aprilie 1944, nu a reuşit să supravieţuiască teribililor ani '80. Asta era şi graniţa cartierului, pe aliniamentul cu Groapa lui Ouatu - care nu vine de la numele unui tâlhar, ci de la „fabrica lui Watt" - tradus astfel pe limba bucureşteană. Aici se găseşte Biserica Sfânta Maria - ca orice mahala care se respectă (chiar şi una a Dracului!) şi face pandant cu cealaltă biserică, mai veche, Mavrogheni.

Bulevardul Filantropia e intitulat din anii '90 Bdul Ion Mihalache, după ce s-a chemat Bdul 1 Mai sub vechiul regim. Propunerea mea este că ar fi timpul ca Primăria să revină la vechiul şi frumosul nume, de bulevardul Filantropia (iubirea de oameni ) - cu mult mai multă încărcătură istorică, păstrător mai corect al memoriei acestor locuri.