Gara de Nord

Gara de Nord e azi o zonă prea puţin frecventabilă, deşi plasată în miezul oraşului.

Zona Gării de Nord azi e complet delabrată. Un peisaj urban imund, de oraş părăsit de locuitori în faţa unei primejdii neaşteptate: o invazie de lăcuste, holeră sau ciumă, un cutremur sau o inundaţie, dacă nu o invazie străină, toate prea bine cunoscute şi des întâmplate în istoria Bucureştilor. Aspectul e mai curând ca după trecerea unei catastrofe. Parcă războiul s-a terminat ieri. Dacă am auzi veşti despre comisarul Alimănescu şi gangsterii pe care îi fugărea, ar fi ca în anii '40.

Gara de Nord e azi o zonă prea puţin frecventabilă, deşi plasată în miezul oraşului. Explicaţia e simplă: de vreo 20 de ani, aici nu s-a întreprins nimic, reparaţii, refaceri, pentru că nu s-a investit nimic. Fericiţii speculatori imobiliari din anii trecuţi (azi mai trişti, dar la pândă) au aşteptat ca zona să cadă în ruină pentru a o înşfăca pe nimic. Nu a lipsit nici complicitatea vajnicei noastre primării şi a onorabilor ei birocraţi, şi ei amatori de un gheşeft.

Acum vreo 15 ani, zona mai avea încă anume chichirez, un pitoresc postrevoluţionar - din cauza aurolacilor care îşi găsiseră aici adăpost. Peroanele gării serveau de bun loc pentru furtişaguri, căscat gura şi cerşit. Era un prilej pentru diferiţi gazetari să se întrebe retoric tot felul de lucruri despre substanţe halucinogene, sărăcie, pegra societăţii şi absenţa poliţiei. Se făcea haz de necaz, se deşurubau mecanisme oculte. Între timp, aurolacii au dispărut în Occident - să îi amuze şi pe alţii. Dar situaţia zonei nu s-a rezolvat. Ea a continuat să decadă în indiferenţa (interesată sau nu) a edililor noştri.

Americanii şi englezii, îmi zice cineva mai hâtru, au avut o intenţie corectă când, la 4 aprilie 1944, au încercat să o distrugă. Dacă reuşeau, azi Primăria nu mai avea probleme cu Gara de Nord. Bancul ar fi bun dacă nu ar fi cinic. Umor prea amar. La 4 aprilie, covorul de bombe a făcut peste 5.000 de victime, 2.942 de morţi şi 2.126 de răniţi. Zona a intrat în uitare, în ciuda câtorva peticeli pasagere prin anii '60. Asta şi pentru că ea nu permite dezvoltarea pe vechiul amplasament a unui transport modern. Locul e sufocat, iar limitele sunt vădite, traficul creşte continuu.

Soluţia adevărată ar fi, fireşte, mutarea ei, ridicarea din temelii a unei noi mari gări pentru secolul XXI. Să spun că acest lucru a fost evident mai demult, când vechea Gară Târgovişte (azi „de Nord") trebuia să devină una de mâna a doua, probabil de mărfuri. Au existat planuri ferme să se construiască alta în zona dintre Dâmboviţa şi Calea Plevnei. Ar fi avut poziţia fostei gări D'Orsay, dacă ne fură imaginaţia şi comparăm o clipă Dâmboviţa cu Sena. Parizienii au renunţat la gara lor şi au instalat aici un muzeu - cel mai frecventat din Paris.

Cred că e o soluţie excelentă, curajoasă, vizionară, pentru a da o nouă viaţă unei zone şi unui imobil în declin, odată ce funcţia sa a fost consumată, depăşită de trecerea timpului. Bucureştiul nu are o pinacotecă, îi lipsesc multe muzee cu care sunt dotate alte capitale europene. Ne lipsesc centrele culturale şi turistice. Gara de Nord e perfect plasată pentru a fi aşa ceva. Actualul nod feroviar ar putea fi mutat la Gara Basarab, măcar pentru un secol. Mă gândesc că, în acest fel, o zonă ca şi moartă, aflată în afara circuitelor economice, ar prinde viaţă, ar înceta să fie o zonă exclusiv de tranzit pe care o părăseşti cât poţi de repede, gonit de mirosuri şi de teama de a nu fi atacat. Refăcută ca o zonă cultural-comercial-turistică, ar produce prosperitate, ar curăţa mizeria etc. Ar fi un nou plămân pentru oraş. Exemplul cu Gara d'Orsay o arată cu prisosinţă.