Chanel, Vuitton&Maserati

Marile averi s-au făcut prin împroprietărirea câtorva şmecheri aleşi pe sprânceană şi ochi albaştri.

„La voi nu e criză?" - m-a întrebat deunăzi un străin care de câţiva ani trece ocazional prin Bucureşti. „De ce", îl întreb, „nu se vede?" Cum în acea zi România trebuia să fie blocată de o grevă generală, chiar mă miram. „Păi uite!", zice şi-mi arată la o bordură o garnitură de limuzine de lux, sport şi 4x4, mărcile cele mai tari din lume. În ţara lui, Germania, aşa ceva se vede extrem de rar. „Cine are aici o asemenea maşină?", mă întreabă. Adică cine îşi permite, vrea să zică. „La Frankfurt, unde stau" - ştiam că e una dintre citadelele financiare ale Europei şi unde se învârt bani, nu glumă -, „nu vezi aşa ceva nici în faţa băncilor". Înţeleg aluzia. Chiar dacă acolo au parale, nu le etalează aşa „nesimţit", vorba cui ştiu eu, la vedere, în orice ocazie. În plus, ne aflăm în faţa unui birt din preajma unei pieţe. Dintre tarabe apare la ţanc o duduie cu telefonul mobil la ureche, balansând geanta - fireşte Vuitton -, pe nişte tocuri de 12, cu o rochie a unui brand prea bine cunoscut la Milano&Paris. De la distanţă deschide, ţac, cu telecomanda portiera. Când ajunge pe trotuar, flanând elegantă ca o corabie, îi simţim parfumul Chanel puternic. Îşi aruncă vag neglijentă, ştiind că e privită, boarfa pe canapeaua limuzinei. Mai zăboveşte o clipă ca să avem timp s-o privim în tihnă; privitul e pe gratis. Vrea totuşi să ne bucurăm de ea, să ne însenineze ziua când oraşul e blocat.

Într-un târziu porneşte, privindu-ne prin parbriz. Nu e un loc în care ar trebui să forfotească miliardarii &milionarii. Aşa că amicul îşi imaginează cred că în alt cartier, în zonele de fiţe, sunt şi mai multe maşini scumpe, dar şi mai multă protipendadă, iar banul sare ca păduchii pe sărac. La Bucureşti se găsesc, s-a mai observat, mai multe maşini şi firme de lux decât în multe oraşe europene bogate. Mă întreabă cum reuşim să fim în rahat cu situaţia economică, să trăim al şaselea trimestru de recesiune şi să fim atât de nonşalanţi ca să etalăm asemenea bogăţie sfidătoare. Alături, câţiva cerşetori bătrâni rezemaţi de un zid stau cu mâna întinsă. „Nu au pensie?", mă întreabă fals naiv. Îi spun că le ajunge cel mult trei săptămâni pe lună şi că li s-a tăiat şi 15%.

A trebuit să îi explic cum s-au făcut averi în România în ultimii 20 de ani. Cum resursele au fost acaparate de nomenklatura anilor '70-'80, cum au avut acces la credite, afaceri, licitaţii numai tipii din sistem. Afacerile au ţinut mai ales de asta şi cârdăşia cu politica. Marile averi s-au făcut prin împroprietărirea câtorva şmecheri aleşi pe sprânceană şi ochi albaştri, cu bucăţi din aşa-zisa industrie ceauşistă. În jurul lor s-a format o vastă clientelă, clanuri, rude, consăteni, slugi, o reţea de interese&cumetrii. Aşa s-a întâmplat că unii, plecând de la zero, au făcut averi uriaşe peste noapte cu o simplă semnătură, folosind sistemul PCR (pile, relaţii, cunoştinţe). Banii făcuţi aşa uşor, dacă nu-i ai la vedere să te vadă amărăşteanu' că te-ai ajuns, nu are sens să-i ai. De unde industria de lux atât de prezentă la Bucureşti şi competiţia amarnică între parveniţi: să îşi ridice case care mai de care, să-şi înţolească nevestele şi amantele. Mai nou să le facă mici cadouri în natură - slujbe pe bani publici, fireşte. Damele vor să fie primadone, cot la cot cu domnii-tovi, să apară la teve ca scoase din cutie şi să ne dea lecţii de morală, fireşte. „Apropo, e adevărat că la voi trebuie să alegi între politică şi afaceri?" „Da", îi răspund, „e ultimul banc care circulă la Bucureşti, dar e prost". N-a râs nimeni până acum auzindu-l. Iar ca ştire e pur şi simplu mincinoasă. Aşa ceva nu se va întâmpla niciodată.