Ce se întâmplă cu noi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Lumea românească se află la cel mai jos punct al ei din 1990 încoace. Distanţa dintre discursul public si ce se întâmplă concret în jurul nostru a devenit imensă.

Îndeobşte, spaţiul nostru public este hrănit de palavragii, de invidizi  ieşiti la rampă să se audă vorbind, de profesionişti ai cinismului şi ai promisiunilor fără acoperire. Aşa s-a creat o pararealitate, o lume a falselor subiecte, o ficţiune de cotidian. Nu trebuie să luăm asta prea în serios, ar zice cineva. Oricum, suntem antrenaţi perfect să ascultăm vorbe goale, să vedem şi să nu credem. Nimci nu durează, nici chiar iluziile. Această pararealitate pe care o consumăm dimineaţa, la prânz şi seara se observă foarte bine în cazul unei tragedii adevărate. Atunci distanţa dintre vorbe şi realitatea cea mai dramatică imaginabilă se cască la picioarele noastre, mai largă decât o prăpăstie. La ce bun să urmăreşti comedia politicianistă de la vârful PSD şi PDL, unde liderii îşi dau note proaste şi se interzic reciproc, fiind vorba de puterea lor, a patidelor respective, asupra noastră. Unii o au deja, alţii au avut-o şi se pregătesc să o aibă din nou. La ce bun să te hlizeşti la ce se întâmplă în Parlament unde aleşii naţiunii se străduiesc să împace şi capra şi varza, adică 1) dorinţa lor de a jefui nestigheriţi „bunurile intregului popor" şi de a face averi cu mult peste veniturile lor oficiale şi, fireşte, de a fi feriţi de orice sancţiune şi 2) presiunea Bruxelles-ului de a avea o ANI operaţională. Astea se bat cap în cap şi ne oferă nouă - telespectatori naivi - demonstraţii de acrobaţii verbale spectaculoase în care albul e negru şi invers. Este o virtuozitate în rău în aceste exerciţii de scamatorie, greu de negat. Caţavencu&Furfuridi erau nişte dulci copii pe lîngă exemplarele de politicieni pe care le vedem defilând prin faţa camerelor în această vară.

Tot acest vodevil cade în ceva sinistru şi odios, când o adevărată tragedie se întâmplă în imediata noastră apropiere. La asta asistăm, după ce Maternitatea Giuleşti a luat foc, ucigând mai mulţi bebeluşi. Rar mi s-a întâmplat să amuţesc de emoţie şi revoltă ca acum. Priveam o emisiune de ştiri şi nu îmi venea să cred. Imaginile, de fapt, trezeau pe oricine la adevărul nostru mizer. Ele marcau diferenţa dintre pararealitatea de care vorbeam şi realitatea dură pe care trebuie să o înfruntăm zilnic. Lumea românească se află la cel mai jos punct al ei, din 1990 încoace. Distanţa dintre discursul public si ce se întâmplă concret în jurul nostru a devenit imensă. Mai suntem oare capabili să simţim durerea? Să înţelegem suferinţa? Mai avem inimă să fim alături de cei loviţi de soartă? Îmi pare rău să o spun, dar acest examen mi-e teamă că presa l-a pierdut, transformînd o tragedie absolută într-o telenovelă. Aici cu un ochi se râde (există un subiect bun de stors, excelent pentru audienţe). Cu celălalt plânge (împreună cu victimele). Dacă nu există o dramă, nu există telespectatori, nici cititori. Şi aici, noi, abonaţii diferitelor retele de cablu, amatorii de cuvânt scris la gazetă, am căzut prea uşor. Ne-am obişnuit prea tare cu subiectele secundare, cu falsele probleme, cu făcătura. Am obosit în tranşee. Am înghiţit tragedia ca pe o ştire de senzaţie sau ca pe un serial melodramatic banal, relatat în câteva episoade. Ne-am obişnuit prea mult cu palavragii, cu cinicii, cu imbecilii. În asemenea ocazii extraordinar de dramatice, prima întrebare care îţi vine în minte este: ce se întâmplă cu noi? Din păcate, orice răspuns ar fi prea trist.  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite