Bă, banditule!

Expresiile cele mai triviale, din bodegi şi bordeluri, de pe trenurile navetiştilor, de la groapa de gunoi, şi-au făcut loc în Parlament, în gazete, la radio, pe micile ecrane.

Canibalizarea vieţii publice româneşti este evidentă. Fenomenul a început printr-o repolarizarea scenei politice, în jurul anilor 2003-2004. Asta a dus la coborârea nepermisă a tonului, la vehicularea în public a unor acuzaţii fantasmagorice aproape niciodată dovedite şi la demonizarea accentuată a celuilalt ca armă eficace în lipsă de altceva mai bun, în arsenalul versaţilor noştri protagonişti ai scenei publice. Fenomenul s-a declanşat cu o frenezie demnă de o cauză mai bună. Cauzele au fost diverse, de la nevoia disperată de voturi la intervale scurte la nevoia presantă de rating şi tiraje. Expresiile cele mai triviale, din bodegi şi bordeluri, de pe trenurile navetiştilor, de la groapa de gunoi, şi-au făcut loc în Parlament, în gazete, la radio, pe micile ecrane. Publicul a gustat sarea şi piperul apărute peste noapte printre parlamentari şi gazetari. Cei care până atunci îşi vorbeau cu „excelenţă" au trecut la onorantul „bă, banditule!" Jignirile, înjurăturile, atacurile la persoană au devenit monedă curentă - fireşte şi pentru că formează un vocabular şi o atitudine simplificate, pe care şi un semianalfabet le pricepe, şi „se adresează publicului larg". Politicienii s-au făcut în acest fel acceptaţi, ziarele au vândut mai bine, blogurile s-au populat de accesări. Politeţea şi civilitatea au devenit anacronice, aprope un delict. Dacă nu ştii să înjuri, eşti un nimeni. Fireşte, dacă respectivul ar expune teorii economice, ar fi pierdut toate alegerile de pe lumea asta şi gazeta ar fi dat faliment. Trimiterea la origini a cuiva este folosită pentru a atrage atenţia. Respectiva zicere cu cât e mai colorată, cu atât are şanse mai mari să apară pe prima pagină, să fie dezbătută în talk-show-uri. Niciun argument juridic nu ar avea un aşa succes.

Există şi o cauză mai adâncă. Atunci când s-a declanşat fenomenul canibalizării spaţiului public, lumea românească ieşise din dificilii ani '90. Era o societate în avânt economic, cu o creştere vizibilă şi rapidă a standardului de viaţă. Necazurile păreau rămase în urmă. Admiterea în NATO şi intrarea in UE au fost jaloanele acestui traseu. În jurul acestor obiective, clasa politică, mass-media, societatea romănească - antagonizate în anii '90 pro şi anti Iliescu - s-au aflat pentru prima dată în consens. Nimeni nu vedea altă soluţie să ieşim din înapoiere. Bruxelles-ul a fost un fel de halucinant drog colectiv, care ne-a adunat în jurul unui proiect. De fapt, ce a deschis uşa acestui fenomen neaşteptat despre care scriu azi este absenţa unui alt proiect. NATO şi UE (fără efecte vizibile la nivelul cetăţeanului, totuşi) s-au dus. Canibalizarea spaţiului public transmite acest sentiment frustrant că suntem ai nimănui, că singuri nu ne descurcăm şi nici nu avem de ales. Ce urmează, ştie cineva?