Prostirea din serai

Omar dorea un frigider, deci mă luase după el să-l ajut să-şi cumpere o combină frigorifică.

Primul meu job suna foarte pompos. Am fost translator de arabă şi engleză la Protocolul unei ambasade din Bucureşti. Timp de un an de zile, cât am trebăluit prin hârţoagele lucioase ale diplomaţiei, nu m-am dat jos de pe tocuri, n-am ieşit din cămăşi cartonate, nu mergeam nicăieri fără maşină neagră, mai aveau puţin şi mă cărau cu lectica.

Plecam prin Orient şi trândăveam la hoteluri de roiuri de stele, dăduse peste mine o viaţă de huzur şi fiţoşenie care, pentru anul 1992, când se derulau aceste minunăţii, era ceva chiar spectaculos. Fusesem un copil obişnuit, traversasem o studenţie săracă, aşa că prima slujbă m-a luat ca din oală - dar, ce-i drept, m-a mutat într-o cratiţă de aur.

Totuşi, după un an de îndestulare şi sclipici, am plecat. Începuse războiul civil în ţara lor, mă temeam să nu închidă ambasada (n-au închis-o, până la urmă), dar, mai presus de toate, am plecat fiindcă mă plictiseam de moarte. Toată ziua stăteam ca o momâie, citeam scrisori oficiale sau traduceam pentru diplomaţii mei, pe la diverse ministere sau unde-i mai mânca pe ei în fund să meargă.

Într-o zi, ataşatul cultural Omar Al-Cutărică m-a luat cu el, a zis că avem o treabă importantă. Mi-am întins un ruj corespunzător, mi-am pigulit fusta de scame, mi-am înşfăcat geanta. Jos, ne aştepta Mercedesul oficial. Ca să-mi setez mintea din vreme - să ştiu dacă urma să vorbim (ca de obicei) de acordurile bilaterale sau de inocenţa Hamasului - l-am întrebat unde mergem, iar el mi-a spus că la un magazin de frigidere.

Am crezut că n-am înţeles eu bine, fiindcă „frigider" semăna cu un cuvânt de prin finanţe, am uitat care. Am ajuns la un depozit, prin zona industrială, nu era nici ţipenie. Am zis: gata, ăştia mă răpesc şi mă filmează cu basma pe cap şi cu doi ieniceri lângă mine, punându-mă să spun că americanii sunt diavoli şi că marş afară din Irak.

Am intrat într-o hărăbaie, aveam ecou, mirosea a metal încins, aşteptam din clipă-n clipă să bubuie ceva, eventual să explodeze Omar însuşi, suicidal. Într-un târziu, dintr-un cotlon s-a ivit un nene în halat albastru, cu un creion după ureche. „Ce doriţi?", a întrebat el, iar eu l-am întrebat mai departe pe Omar ce dracu doreşte.

Dorea un frigider, deci mă luase după el să-l ajut să-şi cumpere o combină frigorifică şi să mă tocmesc în numele lui cu domnul vânzător. Am înţepenit, noroc că nu ştiam să spun „eşti idiot".

M-am apucat şi-am tradus cum am putut eu, fiindcă Omar punea întrebări despre freon, dezgheţare automată, bobină, termostat, iar eu nu învăţasem la şcoală decât limbaj politic, istoria Mesopotamiei, conversaţie suavă şi poezie beduină. Noroc că-mi simplifica nenea munca, fiindcă răspundea „nu ştiu" la toate întrebările lui Omar.

În fine, după o jumătate de oră de pălăvrăgeală, nu şi-a luat frigiderul căruia-i tradusesem fiecare şurub - e drept, foloseam cu totul alte cuvinte decât ar fi scos un inginer de instalaţii.

Am plecat de-acolo şi, pe drum, s-a oprit să-şi ia nişte costume de la curăţătorie, că menajera lui era în concediu. Acolo, a avut iar nevoie de translatoriţă, că a intrat instantaneu într-un conflict, nădragii de protocol nu erau bine călcaţi. I-am spus ăleia că domnul ataşat vrea pantalonii cu dunga mai hotărâtă, iar ea a spus că mai mult nu se poate, că e materialul prost.

N-am putut să-i spun lui Omar asta, că mi-era că-i taie capul pe loc, aşa că am inventat ceva, i-am bălmăjit că maşinile de călcat din România atâta calcă, mai mult nu se poate, nu sunt aşa de performante ca fiarele lor din Yemen, ne pare deosebit de rău, firma îşi cere scuze în numele ţării noastre sărmane. Copleşit brusc de compasiune, Omar a dat din mână a lehamite şi-a renunţat la jihadul din spălătorie, şi-a luat ţoalele şi-a ieşit, cu mine după el.
A doua zi, mi-am dat demisia.

Simona Catrina este editor coordonator la revista „Tango" şi colaborează la ziarul „Adevărul" din 2011.