Lovitură liberă la soarta adversă

Şi totuşi, nu se ştie cum, ajungi să plesneşti de fericire înainte de a plesni de moarte naturală.

Mi-am spart capul, când aveam un an. Cât fugea cu mine-n braţe la spital, smulgându-şi părul ei şi pupân­du-mi-l pe-al meu, mama credea că nimic mai rău de-atât nu s-ar fi putut întâmpla. Când s-a întors acasă, cu copilul plin de copci, apartamentul era vraişte. Explodase butelia unor vecini, iar din şoc, vreo opt kile de cutii de pe un raft zburaseră în pătuţul meu. M-ar fi putut omorî. 

Aveam un coleg falnic la un ziar, pe vremuri. Scria prost, arăta bine. Perfecţiunea osaturii şi sacourilor lui nu era întinată decât de nişte suferinţe prea prozaice pentru atare obraz satinat. Mai mult decât fisura anală nu-l chinuia decåt gândul unor datorii la bancă. Dar în ultima vreme, necazul dintre fesele-i deja celebre îl ustura mai tare decåt scadenţa ratelor. Cånd a ajuns
într-un stadiu ultimativ (înainte să meargă la toaletă, îşi făcea cruce), s-a internat. L-au operat, l-au oblojit.

Pe când se refăcea, lăţit fără graţie pe un pat ruginit de spital, a cunoscut-o pe ea. Era doctoriţa de gardă, frumoasă cât să te-ntrebi de ce era încă nemăritată şi deşteaptă cât să-ţi şi răspunzi.

Azi aşa, mâine aşa, până când el a remarcat că domnişoara se iţea la vizite şi când nu era tura ei. Într-o seară, au trăit cu toţii o fază penibil-romantică: doctorul de gardă a intrat în salon pe când doctoriţa noastră era deja acolo şi tocmai se prefăcea că era de serviciu pe secţie. Îmbujorarea ei şi acreala medicului dublat l-au inspirat pe bolnavul care, începând din clipa aia, a cur­tat-o (cum a putut şi el, din măţăraia perfuziilor), a adorat-o şi-a luat-o de nevastă pe intrusă. Au trecut zece ani de-atunci, sunt cel mai pupăcios şi mai romantic cuplu pe care îl cunosc, deşi primul lucru pe care ea l-a aflat despre el a fost că făcea caca în condiţii vitrege.

Dacă un iubit de-al meu nu-mi făcea inima harcea-parcea într-o iarnă, probabil că n-aş fi avut ideea genială să plec în Canada. Care Canadă m-a transformat în om cu dublă cetăţenie şi mi l-a dăruit, ca bonus, pe următorul meu iubit. Am locuit împreună şapte ani, într-o ţară în care - deşi nu există birocraţie, şobolani, corupţie, trafic horror, mitocănie, pojar, discriminare, nervi, mizerie, sifilis, aurolaci sau sfidare - există totuşi adulter, asta le-a scăpat, cu tot sistemul lor perfect. Aşa se făcu de-am decapitat şi această minunată iubire. Iniţial, am fost sigură că din asta mi se trage, că mi-a sunat ceasul şi-am să sucomb de inimă grea. Dar într-o zi, am realizat că vreau să mă întorc în România, fie şi pentru o vreme. Mi-era dor.

Acum zece ani, o femeie din cercul meu a făcut un set de analize din seria celor „de rutină". Într-o secundă, un Papanicolau prost i-a înmuiat genunchii, visurile, şansele. Un doctor care probabil dormise strâmb şi mâncase nesărat i-a spus că mai are şase luni de trăit. Hai un an, treacă de la el. Noi ne-am mobilizat să-i găsim toate conexiunile utile prin spitale. Într-un final, am internat-o, cam împotriva voinţei ei, pentru investigaţii, chimiomiracole şi citosperanţe.

Trăieşte şi în ziua de azi, ca şi atunci, cu o singură mare deosebire: acum ar avea multe de pierdut. E măritată cu doctorul care a tratat-o acum zece ani.

Când zaci într-o baltă de veşti proaste şi îţi spune cineva „nu e totul pierdut", i-ai trage una-n bot. Ce ştie el? E sănătos şi liniştit ca un bursuc, nicidecum sfâşiat de trădări şi de boli, ca tine. Şi totuşi, nu se ştie cum, ajungi să plesneşti de fericire înainte de a plesni de moarte naturală. Iar dacă azi stau aici şi scriu despre toate astea, e pentru că acum 42 de ani am avut norocul să-mi sparg capul.

Simona Catrina este editor coordonator la revista „Tango" şi colaborează la ziarul „Adevărul" din 2011.