Drepturi şi strâmburi conjugale

Fiecare intră într-un mariaj cu intenţia prostească de a-i arăta ăluilalt pe ce podoabă a pus mâna.

Bărbaţii îşi caută neveste care să-i scape pe ei de griji. Femeile îşi caută bărbaţi care să-i scape de griji pe părinţi. Într-un mariaj, fiecăruia i se năzare că el duce tot greul. E la fel ca în sport, la serviciu sau în marinărit.  

Eu cresc copiii, tu creşti conturile. Problema e că ăia micii cresc oricum, graţie biologiei mondiale, iar conturile prezintă malformaţii. Caz în care persoana responsabilă cu bunăstarea materială a familiei are, paradoxal, mai multe spaime decât cea care dospeşte puii. Fiecăruia i se pare că e buricul casei.

O fostă colegă făcuse intempestiv un copil cu un golan pe care îl iubea cu încăpăţânare. La capătul unei naşteri cu mai multe moaşe decât bucurii, tătânele a semnat de primire, cu plaivazul transpirat, iar guguloiul nou-născut a căpătat numele lui, sub strâmbătura bugetară a unei tanti moraliste de la un ghişeu. Pe urmă, timp de vreo opt ani, el i-a tot scos ei ochii că a fost un gentălmen, că şi-a asumat progenitura. Ea, deşi neluată de nevastă şi neiubită în calitate de născătoare, ofta şi se purta de parcă el era un ciorchine de virtuţi, totuşi. I se părea un viteaz care, pe lângă că avusese curajul să n-o ceară nici de-al dracului în căsătorie, fusese suficient de brav ca să-i spună că n-a fost de acord nici cu pruncul - cu toate că, treacă de la el, acum îl iubeşte.

Fiecare intră într-un mariaj cu intenţia prostească de a-i arăta ăluilalt pe ce podoabă a pus mâna. La capătul unei convieţuiri îndoielnice, analiza de caz e dramatică. Martorii ei şi martorii lui se vor încăiera în minciuni şi subiectivisme, spre a obţine un verdict glorios. Iar copiii o încasează oricum, factura tristeţii vine pe adresa lor.    

O amică de-a mea s-a iubit fermecător cu un tip însurat, era printre puţinii care nu mint atunci când spun că mariajul lor e vacs. Nevasta lui prezenta următoarele caracteristici: era beţivă, cleptomană, colerică, geloasă patologic, agitată veşnic, insomniacă, furioasă, proastă, din ce în ce mai grasă. Trecuseră doar cinci de la nuntă, iar peste mutra, temperamentul şi burta ei se aşezaseră tone de vicisitudini.

Bietul om jurase în faţa unui popă c-o s-o iubească pe respectiva până la moarte. Dar, fiindcă moartea ei nu dădea semne să se-apropie, iar moartea lui făcea deja mişto de el, omul îşi găsise o amantă calmă, frumoasă, deşteaptă, interesantă - amica despre care vă vorbeam. Până la urmă, el a divorţat şi s-a însurat cu cea pe care o iubea, rugându-se (unu) să nu vină nevastă-sa beată în biserică, să le strice nunta, şi (doi) să nu se schimbe şi asta nouă, ca aia veche. Ei, bine, de-aici a început dezastrul. Fosta nevastă a alertat toate instanţele morale, acuzând că o nenorocită i-a stricat mariajul ei perfect. 

Din clipa aia, fostul ei bărbat e veşnic dator. Trebuie să scoată bani din buzunar ori de câte ori vreunul dintre cei trei feţi-frumoşi rezultaţi din căsnicia groazei emite vreo pretenţie care depăşeşte cifra pensiei alimentare. Tati plăteşte, fiindcă se simte responsabil, şi-a abandonat familia. Fosta nevastă îl sună de câte ori îi cade-n mână telefonul mobil, mai ales dacă nu şi-a terminat minutele incluse. Nu că le-ar plăti ea vreodată, fiindcă veşnic îl ameninţă pe fostul soţ că e dator să achite tot ce consumă, bea, comandă, fumează sau vorbeşte fosta familie.

Nu-i rămâi niciodată dator cuiva căruia îi spui „îţi rămân dator". Îi rămâi dator cuiva care, de fapt, ţi-e dator vândut. Dar fără ipotecă, deci n-ai cum să-l execuţi silit. Doar îl asculţi şi te supui, la fel de silit.

Simona Catrina este editor coordonator la revista „Tango" şi colaborează la ziarul „Adevărul" din 2011.