Bubico, enervează-ne mumos!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Când eram codană, mă simţeam lezată dacă pisicile altora nu mă lăsau să le scarmăn.

Am copilărit în ograda bunicilor, unde căţelul era legat. Câinele a trăit 14 ani, suporta bine regimul de detenţie. De altfel, tot cartierul avea câini legaţi. Eroul nostru era un doctor bătrân, care-şi intitulase potaia Felix. De câte ori se smulgea din lanţ, se auzeau răcnete pe toată strada: «Fugiţi, iar a scăpat câinele lu' doctoru'!». Toată suflarea alerga ca la cursa cu tauri de la Pamplona, până prindeau dulăul - asta după ce-i prindea el de fund, de câteva ori.

Cu aceste premise rudimentare, este limpede că, atunci când am ajuns peste ani de zile în apartamentul unora al căror buldog îşi băga botul direct în farfuriile cu şniţele, m-am scuturat de parcă-mi intrase un gândac în sutien. N-am fost suficient de subtilă, stăpânu-său mi-a surprins reacţia şi, din clipa aia, m-a urât sincer. Trăim vremuri în care apelativele care nu sunt politically correct, gen «javră» sau «cotarlă», sau imperativele ofensatoare, gen «zât» sau « marş«, nu sunt acceptate de militanţi. I-am dat odată unei pisici o felie de salam săsesc şi-a doua zi am început să primesc ameninţări anonime (cred totuşi că erau de la Brigitte Bardot).

Când eram codană, mă simţeam lezată dacă pisicile altora nu mă lăsau să le scarmăn. Când am avut motanul meu, prin clasa a doişpea, ­nu-mi convenea deloc să vină cineva în vizită şi să mi-l smotocească. Una mi l-a săltat de ceafă şi, până să-mi spună că pe pisici nu le doare manevra asta, am ţipat de zici că mă ridicase pe mine de urechi.

Mă pregăteam de o lungă carieră de tutore, dar chiar când începusem să iubesc cotoiul, a bătut cineva la uşă: era stăpânul lui (eu îl găsisem pe stradă, am uitat să vă spun, iar pe atunci trăiam nişte vremuri idilice, în care orice găseai al tău era - de la portofele la broaşte-ţestoase). Proprietarul întrebase în dreapta şi-n stânga şi, din turnător în turnător, ajunsese la mine. A trebuit să-i dau motanul înapoi. Atunci, m-am jurat că n-o ­să-mi mai iau niciun animal înainte să ies la pensie. Până în prezent, e singurul jurământ din viaţa mea pe care l-am respectat.

Nu ştiu exact de ce n-am niciun animal. Vehiculez diverse explicaţii. Pisicile lasă păr. E drept, am constatat că eu las mai mult ca ele - şi mai lung. Câinii trebuie scoşi din casă la pipi, iar majoritatea au o vezică setată să se evacueze în ­zori. Totuşi, cred că oamenii fac pipi mai des decât căţeii, doar că în mod normal nu depind de nimeni întru această operaţiune. Când se crapă de ziuă, aud liftul, căscatul şi lătratul. Căţeii din cartea de imobil depun pe pajiştea blocului primul sumar de urină.

Sunt cam nevricoasă, recunosc. Bubicii mă enervează, eu l-am simpatizat dintotdeauna pe Bismarck, dulăul ofiţerului care şade cu chirie la Papadopolina. Însă, nu ştiu de ce, căţeii mici şi proşti, cu blana explodată, au tirajul mult mai mare. De cele mai multe ori, îţi iei animal fiindcă n-ai curaj să faci copii şi, în acelaşi timp, parcă simţi nevoia să-ţi tremure pipota de grija cuiva. Să-i spui „vino la mami" fără ca mami să se trezească vreodată din cauza altor indigestii decât ale ei.

N-am nimic cu posesorii de patrupede, dimpotrivă. Mă limitez să constat nişte ciudăţenii. O amică de-a mea trage de doi copii mici, nu-şi permite bonă, iar bărbatul care a contribuit genetic la situaţie a plecat după o trufanda vulgară (şi sterilă, pentru orice eventualitate). Mama amicei mele refuză cu obstinaţie să stea vreo oră cu nepoţii rezultaţi. Explicaţia ei e simplă: nu poate pleca de-acasă, n-are cu cine lăsa pechinezul care, de câte ori se vede singur, dărâmă plasma, latră la ficus şi zgârie parchetul de cireş. Şi nuuu, nu poate primi nici nepoţii la ea, întrucât nu este sănătos pentru copii să demole... să se joace în case unde sunt câini.

Simona Catrina este editor coordonator la revista „Tango" şi colaborează la ziarul „Adevărul" din 2011.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite