România în alb şi negru

Justiţia se face la tribunal, nu la colţul străzii.

Aş fi fost tentat, ieri-dimineaţă, să mă ţin deoparte de subiectul care poartă numele Sorin Ovidiu Vîntu. Fie şi din simplul motiv că au curs deja câteva bidoane de cerneală şi s-au consumat ore întregi de transmisie televizată pe marginea ştirilor despre reţinerea şi apoi arestarea sa. Nu în ultimul rând, mi-ar fi fost imposibil să comentez în cunoştinţă de cauză aspectele dosarului, atâta vreme cât singurele informaţii erau cele pe care ni le serveau, binevoitori, procurorii.

Carevasăzică, aveam doar versiunea acuzării şi puţine, foarte puţine contraargumente din gura apărării. Asta dacă nu iau în calcul corul avocaţilor ad-hoc, prezenţi pe sticla micului ecran pentru a dezbate, de dimineaţa până seara, iţele poveştii. Unii au invocat circumstanţe atenuante de-a dreptul emoţionante, cum ar fi faptul că dl Vîntu e mare iubitor de literatură. Alţii ne-au vorbit despre suferinţa cauzată bietului câine-lup împuşcat de necruţătorii mascaţi cu o bilă din cauciuc.

În sfârşit, au apărut şi listele ce împart România în două: de-o parte, susţinătorii dlui Vîntu, care interpretează măsura arestării ca pe un act abuziv al organelor judiciare şi ca pe o dovadă a apucăturilor dictatoriale ale actualului preşedinte; de cealaltă parte, susţinătorii dlui Băsescu, pentru care orice „mogul" băgat la pârnaie reprezintă o victorie a glorioasei lupte anticorupţie. Cu alte cuvinte avem o Românie în alb şi negru: fie dl Vîntu în rolul victimei şi dl Băsescu în cel al tiranului, fie dl Vîntu în rolul banditului şi dl Băsescu în cel al justiţiarului.

Din capul locului, ţin să precizez că nu mă văd intrând în niciuna dintre tabere. Întâi, pentru că-mi provoacă frisoane ideea de-a merge cu turma. În plus, nu-mi place să mă hazardez dându-mi cu presupusul despre vina unui om care nu a fost încă judecat. Oricât de controversat ar fi el. Acum, când scriu rândurile pe care le citiţi, tocmai a fost dată publicităţii motivarea sentinţei în cazul SOV. Reţin că afaceristul e considerat „un pericol concret pentru siguranţa publică". Şi, prin urmare, trebuie ţinut la răcoare pe perioada procesului penal.

Cred însă că măsura întemniţării unei persoane, indiferent că e „mogul" sau un cetăţean oarecare, ar trebui să fie pârghia extremă la care se recurge, într-un stat democratic, în care prezumţia de nevinovăţie nu-i doar o vorbă goală. Chiar dacă pornim de la premisa că dl Vîntu e puşcăriabil, aşa cum sună verdictul multor telespectatori şi internauţi, justiţia se face la tribunal, nu la colţul străzii. Şi, evident, nici în studiourile Realităţii TV, care foloseşte avatarurile propriului patron cu scopul de-a mai stoarce o picătură de rating.

O ultimă observaţie. Deşi scandalul e prea departe de final ca să-i ghicim deznodământul, e de remarcat pofta de sânge cu care publicul român tratează cazul SOV. Nici nu s-a uscat bine tuşul pe ziarele care anunţau arestarea „mogulului", că numeroase voci au început să ceară cătuşe şi pentru alţii. Cu o frenezie care te face să te întrebi dacă nu cumva ne aflăm, Doamne fereşte, la un pas de a retrăi timpurile în care denunţarea duşmanului era o îndatorire cetăţenească. Pe care, dacă nu ţi-o îndeplineai, riscai să ajungi tu însuţi după gratii.