Ziua în care a murit un înger

Chirurgia e arta tăierii răului. E darul de la Dumnezeu prin care poţi descoperi durerea mută, o poţi izola şi o poţi scoate afară.

Joi, România a rămas fără un înger. Profesorul Alexandru Pesamosca, tata Pesi, a plecat. Nu mai era unul dintre noi, căci îşi făcuse înălţarea de la condiţia de om cu mult timp în urmă. Încă de pe vremea când salvase primul dintre cei 10.000 de copii. Parcă niciodată ţara asta nu a fost mai săracă.

Cei mai mulţi ne numărăm viaţa printre pagini de maculator umplute cu mâzgălituri, tăieturi şi pete de cerneală. Caietul nostru, în care ne scriem bucuriile şi durerile, rămâne mereu cu pagini neacoperite. Pentru acel caiet alergăm să ne construim într-o viaţă de om case mari şi frumoase. De parcă toată existenţa noastră ar putea fi prinsă între pereţi reci din piatră. Tata Pesi a avut nevoie de o bibliotecă întreagă. Caietele lui, în care stă aşezat frumos fiecare suflet de copil pe care şi-a pus mâinile sale, sunt depozitate în camera mică a unui spital. Aşa cum spuneau nişte jurnalişti, „a fost atât de dedicat meseriei, încât nu a avut timp să îşi cumpere o casă". Biete fiinţe umblătoare, cum am putea judeca noi altfel lucrurile decât raportându-ne la nimicurile noastre ce ne compun existenţa?

Cu greu înţeleg şi eu. Căci la rându-mi fac parte dintre cei mulţi. Timpul lui tata Pesi nu se calcula niciodată în hârtii cu chipuri şi zerouri. Acum folosim cuvinte goale scrise pe copiuţa noastră ce o scoatem ori de câte ori dispare ceva sau cineva pe care nu am fost în stare să îl înţelegem. „Titan al medicinii", „Monstru sacru al medicinii"... Îmi este şi ruşine să le repet. Tata Pesi, în sala de operaţii, când îşi ţinea bisturiul în mână, aplecat asupra trupului firav, nu era nici monstru, nici titan. Era doar el cu sine, într-o luptă a omului cu propriile limite. Le-a depăşit de sute de mii de ori. Cu fiecare respiraţie, cu fiecare cuvânt gândit sau rostit. Cu fiecare gest prin care tăia răul şi mângâia binele. Probabil tot de atâtea ori a pierdut lupta cu viaţa. Căci trupurile noastre efemere ascund în ele fragilitatea unui fir de aţă de care e agăţată greutatea unei lumi întregi.

Chirurgia e arta tăierii răului. E darul primit de la Dumnezeu prin care câţiva dintre noi pot descoperi durerea mută, o pot izola şi o pot scoate afară. În viaţa de zi cu zi, fiecare suntem puşi într-o sală de operaţii. Avem bisturiul pregătit mereu să taie. Puţini suntem însă în stare să o facem. Fie suntem prea laşi, fie nu ne pricepem sau nu înţelegem. Iar pe masa de operaţii, sub anestezie, sufletul nostru ne priveşte de fiecare dată cu speranţa mântuirii de rău. Tată Pesi, meritai mai mult! Meritai mai mult decât am fi putut şi am fi fost în stare fiecare dintre noi să îţi dăm. Dar lângă tine vor fi mereu sufletele celor 10.000 de copii pe care i-ai atins. Şi ale altor zeci de mii de oameni pentru care mâinile, vorbele şi ochii tăi au dat ceea ce puţini pot. Speranţa şi bucuria de a trăi. La revedere, tată Pesi!