Semănăm, nu glumă

Cartea lansată recent de Ion Iliescu la Bookfest adună memoriile unui om şi ciupeşte memoria celorlalţi.

Când îi vine bine, românul se alintă în cheie comparativistă. Îşi aduce aminte că Timişoara s-a numit Mica Vienă, iar Bucureştii au fost Micul Paris şi bombează pieptul. În cazul în care masajul de întreţinere a orgoliului nu ajunge, există oricând varianta istoriei contrafactuale. Însă la noi „Cum ar fi dac-ar fi" se joacă mai bine în varianta de condiţional trecut - „Cum ar fi fost dac-ar fi fost" - , semn că ipotezele irealizabile ne atrag mai mult decât cele peste care suflă încă aburul posibilului. 2010 e anul în care şotronul contrafactual se practică frenetic în România, fiindcă închide ciclul pronosticurilor lui Silviu Brucan.

În acelaşi timp, Ion Iliescu Tătucul se întâlneşte cu Alexandre Dumas Tatăl nu doar sub semnul cărţii, ci şi al titlului. De bine, de rău, am ajuns „După douăzeci de ani". Şi ce se observă prin norul de suspiciuni, greve, acuzaţii, devalizări şi cârdăşii? O coincidenţă, nimic mai mult. Perfect. Să-i deschidem uşa şi s-o poftim în casă.

Coincidenţa se numeşte Camerun - ţară, dar şi echipă de fotbal. Cartea lansată recent de Ion Iliescu la Bookfest adună memoriile unui om şi ciupeşte memoria celorlalţi. Cu douăzeci de ani în urmă, minerii convocaţi de Ion Iliescu au bruiat meciul Camerun-România de la Campionatul Mondial din Italia. Data întâmplării? 14 iunie. Scenele din Piaţa Universităţii au împins atunci România într-un peisaj medieval şi într-o vecinătate papuaşă. Capitalul de simpatie acumulat în câteva luni s-a risipit în două zile, iar Occidentul a prins să se întrebe tot mai apăsat care e logica de funcţionare a unui popor care înlătură comunismul pentru a alege un comunist.

Două decenii mai târziu, Ion Iliescu revine cu o nouă formă de sfidare copertată, în care prezintă puciul drept revoluţie şi complotul drept reacţie spontană. Calendarul nu se dă nici el bătut. Peste două zile, pe 14 iunie 2010, ştiţi ce meci se joacă la Cupa Mondială? Camerun-Japonia. Interesant. Ştafeta trece de la Makanaki, Mfede şi Tataw la Eto'o, Kameni şi Assou-Ekotto. Doi oameni rămân însă pe loc, incapabili să se smulgă din peisaj: camerunezul Milla Roger, care îşi expune strungăreaţa în reclamele pentru băuturi răcoritoare, şi românul Iliescu Ion, care îşi aruncă fumigenele pentru naivi şi se înfurie când i se serveşte câte-un adevăr veritabil. Francofoni care graseiază la comandă, avem de fapt mai multe puncte de intersecţie cu prietenii camerunezi.

Drumurile sunt la fel de proaste şi la noi, şi la ei. Diferă doar formele de brigandaj rutier: camerunezii blochează şoselele cu buşteni şi îţi bat în geam cu pistolul, noi mizăm pe roviniete. Există însă şi metehne de comportament care ne înfrăţesc. Ultimele trei clasamente internaţionale ale corupţiei ne arată pe aceeaşi treaptă cu Argentina şi Camerun (poate nu întâmplător am fost cu ambele în grupa de la Cupa Mondială din Italia). În sondajele efectuate la Yaoundé, de ani de zile principala nemulţumire a subiecţilor se leagă de clientelism, bunul plac şi corupţie. Pe lângă asta, Camerunul are o populaţie de aproximativ 20 de milioane de locuitori (ca să vezi) şi o zi naţională foarte bine aleasă: 20 mai.

Aici, în această zi, se află, poate, vârful coincidenţei despre care scriam la început. 20 mai 1990 e cunoscută în România drept Duminica Orbului. Ziua în care Ion Iliescu a prostit o ţară şi a iritat un continent. Ziua în care eşalonul doi al comunismului a dizolvat speranţa. Ziua care a pregătit mineriadele şi, odată cu ele, alunecarea noastră în compromis, minciună şi noroi. „După douăzeci de ani", mulţumim.