Remember

N-ar fi rău să întoarcem reflectorul şi spre celălalt capăt al arenei, spre vizuina răului.

Când spui „După douăzeci de ani", unii se gândesc la Dumas-tatăl, alţii la Brucan. Când spui „Remember", unii se gândesc la Carol I Stuart pe eşafod, alţii la Mateiu Caragiale, iar alţii la ultima perioadă a fiecărui an. Numit cu o formulă-clişeu „luna cadourilor", decembrie e, de două decenii încoace, luna comemorărilor. Pioşenia întrerupe timp de câteva zile vacarmul politicii, al nemulţumirii şi al frustrărilor. Buna-cuviinţă cunoaşte un scurt interval de sindicalizare.

Răgetele se opresc, pumnii nu se mai agită în aer, revendicările încetează. Devenim, pentru scurtă vreme, solidari şi sensibili. Ne lăsăm mintea să se întoarcă în pâcla roşie a trecutului, pentru a vedea mai bine unde eram şi unde am ajuns. Între răul absolut de atunci şi binele relativ de azi se află o pădure de cruci. Sub ele zac de-a valma elevi şi maiştri, şoferi şi ingineri, strungari şi medici. Sunt primii noştri ambasadori în lumea liberă.

An de an, decembrie înseamnă slujbe religioase, reculegere şi lacrimi. Cu trei săptămâni în urmă, galeria lui Poli Timişoara a recurs la omagierea în avanpremieră, fiindcă era ultimul meci acasă al echipei. Zeci de oameni din peluză au ridicat pancarte cu numele celor împuşcaţi şi expediaţi la crematoriu în decembrie 1989. Într-o coregrafie inedită, stadionul a devenit, preţ de două minute, loc de pomenire. De cele mai multe ori, memoria şi recunoştinţa merg la braţ. De cele mai multe ori, sondarea trecutului obligă la reverenţe în faţa curajoşilor care nu şi-au făcut calcule. În clipele de aducere-aminte, suntem mereu cu faţa spre victime şi cu spatele spre ucigaşi. Şi televiziunile procedează la fel. Ele se comportă ritualic faţă de momentul 1989: aceleaşi scene pustiitoare, cu nevinovaţi răniţi sau ucişi, aceleaşi clădiri fumegând, aceiaşi soldaţi cu chipuri tot mai şterse la fiecare rulare.

Ce lipseşte? Ceva neplăcut, indigest şi obligatoriu: reîntâlnirea torţionarilor. N-am văzut nicio reluare a secvenţelor de la procesul lui Tudor Postelnicu, nu ştiu să fi existat redifuzări ale răspunsurilor cinic-insolente ale lui Ion Coman. Când vizitezi un trecut tenebros, accentul cade pe eliberatorul care a acceptat să se sacrifice, nu pe monstrul care ţi-a pus gheara pe grumaz. Într-un fel, e firesc. O minimă decenţă te obligă să-i evoci pe cei fără a căror moarte tu însuţi n-ai fi putut trăi altfel decât în genunchi, zâmbind la câte-o şopârliţă dintr-un scheci de Revelion sau la un gest subversiv dintr-o piesă de teatru.

Însă n-ar fi rău să întoarcem reflectorul şi spre celălalt capăt al arenei, spre vizuina răului. Aşa procedează Ryszard Kapuscinski, în care critica a identificat „un traducător al lumii", „un Herodot al timpurilor noastre" sau pur şi simplu pe „părintele jurnalismului modern". „Şahinşahul", o carte apărută recent şi în România (Editura Humanitas, traducere frumoasă de Mihai Mitu), reevaluează domnia lui Mohamed Reza Pahlavi Aryamer şi dizolvă o parte din preconcepţiile care au însoţit-o. Cine o citeşte va fi frapat de asemănările dintre Iranul şahului şi România lui Ceauşescu.

De la potemkiniadele plăsmuite pentru ochii liderului la autismul politic, de la poliţia secretă (paginile despre Savak-ul iranian sunt literalmente cutremurătoare) la ambiţiile fără margini, totul îi apropie pe cei doi conducători. Fascinaţi de monumentalizarea propriilor existenţe, nemiloşi cu adversarii, bănuitori până la nevroză, Pahlavi Aryamer şi Ceauşescu sunt astăzi statui ale tiraniei. Cercetaţi-le acum, în plin decembrie, şi vedeţi ce-au adus lumii. Remember.