Haz de necaz

Am interiorizat atât de bine condiţia periferică, încât am ajuns să credem că toată Europa s-a mutat în centru.

Două afirmaţii se bat cap în cap de multă vreme în Carpatia. Prima: hazul e supapa noastră izbăvitoare. A doua: hazul de necaz mai mult îngroapă decât salvează. Pentru care dintre ele să votezi în democratura şi în mediocraţia românească? Greu de spus. Râsul devine indecent când omului de pe stradă i se lipeşte burta de şiră. Ironia îşi pierde forţa reformatoare când cuvântul nu mai e ce-ar trebui să fie, când interesul invită minciuna la dans, când ipocrizia de partid şi de stat transformă dezminţirea oficială în confirmare „de facto".

Pe de altă parte, seriozitatea e metabolizată anevoie în România. Puţini sunt cei care, fie şi în toiul unui eveniment grav, rezistă tentaţiei ludice. Mitingurile de protest se transformă în chermeze, lozincile sunt înlocuite de refrene muzicale, paşii hotărâţi ai demonstranţilor dobândesc un „ce" dansant de o neaşteptată frivolitate. Participanţii la miting vin cu un mesaj radical, numai că unii dintre ei sunt filmaţi cărând baxuri de bere. Farsa pândeşte după colţ şi îşi freacă mâinile. Sloganul simte şi el nevoia să se schimbe: „Jos guvernul, sus paharul".

Nu e nimic mai simplu decât să te faci ecoul unei vorbe vestite: „Ca la noi, la nimeni". Şi nu e nimic mai păgubos decât să te crezi în permanenţă ultimul dintre cei din urmă, coada cozilor, retrogradatul prin vocaţie. Modestia e una, conştiinţa propriei inferiorităţi, cu totul alta. Mai ales când conştiinţa aceasta are ochelari de cal şi nu poate privi în jur. Am interiorizat atât de bine condiţia periferică, încât am ajuns să credem că toată Europa s-a mutat în centru. „Ultima găină din Gostat" a devenit astfel brand naţional. Şi nu e cazul.

După cum nu e cazul să idealizăm Occidentul şi să-l invidiem pentru stabilitate, cinste nemăsurată sau temeinicie fără fisuri. Arătăm mai prost ca occidentalii, de acord, dar nu suntem indieni ameţiţi de mărgelele colorate ale lui Columb. Reflexele subalterne nu fac bine nici coloanei vertebrale, nici conştiinţei de sine. Gimnastica de înviorare mentală aduce mai multe foloase.

Anglia, ţara sobrietăţii constitutive, Anglia politicii de granit şi a diplomaţiei încheiate la toţi nasturii, n-a fost întotdeauna un regat al nuferilor, deşi viziunea noastră idealizantă aşa a înfăţişat-o. Acest reper al eficacităţii oneste a primit destule bobârnace din partea propriilor locuitori. Şi ca să vedeţi că agendele duble, corupţia şi ipocrizia nu au frontiere (fără ca asta să funcţioneze drept alibi pentru guvernanţii noştri), iată câteva replici şi definiţii „made in Great Britain" despre care veţi avea, probabil, impresia că se potrivesc multor ţări şi regimuri, inclusiv României.

Bunăoară, actorul de comedie Henny Youngman declară: „Era atât de frig, încât am văzut un om politic cu mâna în propriile buzunare". La rândul lui, scriitorul Hector Hugh Munro, alias Saki, împunge fără anestezic: „Politicienii sunt cununaţi cu adevărul, dar, ca în atâtea căsnicii, uneori duc vieţi separate". John Quinton adaugă: „Politicienii sunt acei oameni care, când văd lumina de la capătul tunelului, se duc şi mai cumpără nişte tunel".

Industriaşul William Armstrong e de părere că „Treaba funcţionarilor publici este gestionarea ordonată a declinului". Editorialistul Frank McNally nu are dubii: „Dacă vrei să ai succes în politică, trebuie să-ţi ţii bine conştiinţa în frâu". În fine, criticul literar Desmond McCarthy observă că „Autorităţile erau la capătul puterilor şi nu le luase mult să ajungă acolo". Să ne simţim consolaţi văzând că au şi alţii parte de necazurile noastre? Nici vorbă. Să acceptăm pur şi simplu că slăbiciunea, impotenţa, hoţia şi reaua intenţie există peste tot. În cantităţi diferite.