Cuvinte pedepsite

Nu doar somnul raţiunii naşte monştri, ci şi snobificarea limbii.

Ideea unui lagăr al cuvintelor nu e nouă. Sârma ghimpată a rupt pagini întregi din dicţionarele româneşti înainte de 1990. Pe atunci, vocabularul era privit ca un ogor de pe care buruienile trebuiau smulse cu mână fermă. Iar dăunătorii, stropiţi cu insecticidul cenzurii. Constanţa Crăciun, personaj de-o notorietate sinistră pentru cultura română din anii cincizeci, ajunsese să decidă chiar surghiunirea cuvântului „Crăciun" din instrumentarul lexicului naţional. Batjocura a continuat câteva decenii, activată de aplombul clasic al analfabetului în faţa cărţii. Limbajul esopic ilustra palierele delirului. În filmele difuzate de televiziunea naţională în anii optzeci, „Merry Christmas!" se traducea prin „La mulţi ani!". „Dumnezeu", „biserică", „mănăstire", „Cristos", „religie" sau „cruce" sfârşeau pe eşafod, înlocuite cu prudenţa castratoare a ambiguităţii. „Oh, God!" era echivalat prin „Cerule!", iar cuvintele cu o cât de vagă încărcătură sexuală se asfixiau în neomitologiile ordonate în jurul berzei arhetipale.

Comunismul a trecut, pedepsirea cuvintelor continuă. Diferă supliciul, dar se păstrează voluptatea de-a schingiui ceea ce nu poţi sau nu vrei să preţuieşti. Destinul anumitor cuvinte - de pildă, „tovarăş" - s-a fracturat la contactul cu ultimii ani sub Ceauşescu. Şi, se ştie, niciun cuvânt nu-şi poate striga nedreptatea. N-a putut s-o facă nici măcar „ortac", demonizat şi scos din uzul curent imediat după expediţiile horticole ale plantatorilor de panseluţe cu târnăcopul din iunie 1990. „Tovarăş" şi „ortac" plătesc pentru păcate care nu le aparţin şi sunt privite ca doi leproşi care vor să-ţi strângă mâna. Evident, nu sunt singurele cuvinte puse nemeritat în genunchi, pe coji de nucă. După trecerea prin viaţă şi prin lume a Elenei Ceauşescu, nu mai poţi spune despre cineva că e chimistă sau savantă fără să te umfle râsul. Sau fără să laşi impresia unei observaţii depreciative.

Însă neglijarea din ricoşeu ideologic este doar una dintre formele de penalizare. Lângă ea creşte, de-o vreme încoace, silueta tot mai dolofană a exprimării snoabe, a preţiozităţii fără noimă. Tenorii ei judecă strictamente cifric: un cuvânt din mai multe silabe (dacă se poate, cu un uşor iz neologistic) valorează mai mult decât un cuvânt cu mai puţine silabe (dacă se poate, neimportat din franceză sau engleză). Mă număr printre cei care suspină după cuvântul „greu", condamnat şi el la exil. Constat că nimeni nu ştie încotro a dispărut. Dacă vă veţi activa scannerele, veţi descoperi că nimic pe lumea asta nu mai e greu. Totul e dificil, de la teza la istorie la meciul cu Luxemburg şi de la ultimul roman al lui Baricco la calculul diferenţial. Nonagenar grijuliu cu limba română, tatăl meu m-a întrebat cât mai trebuie să aştepte până la apariţia proverbului „Dificil la deal cu boii mici". I-am răspuns că nu foarte mult. Şi m-am gândit că va veni, fără îndoială, vremea când vom spune „Prinţesa a rămas dificilă" în loc de „Prinţesa a rămas grea", în timp ce aruncarea greutăţii din întrecerile atletice va fi înlocuită de aruncarea dificultăţii. Pândesc cu nerăbdare şi apariţia altor formule exotice: „Nu-i un băiat dificil de cap", „L-a lovit unde-i e dificil voinicului" sau „Mi-e un pic dificil la stomac". Nu doar somnul raţiunii naşte monştri, ci şi snobificarea limbii. A unei limbi în care a devenit obligatoriu să spui „a lectura" şi ruşinos să spui „a citi". A unei limbi în care aproape toţi au opinii şi aproape nimeni nu mai are păreri. A unei limbi în care „determinat" a ajuns, prin grija comentatorilor sportivi, sinonimul lui „hotărât", cu toată împotrivirea dicţionarului. A unei limbi care va deveni la fel de ridicolă ca ţinutul ceştii de cafea cu degetul mic îndepărtat de celelalte. A unei limbi în care povestea lui Greuceanu va fi pusă în umbră de odiseea lui Dificileanu.