Atac de (re)cord

Geniul carpatin privilegiază dexteritatea inutilă, ludicul autosuficient, fără să se gândească la fructificarea serioasă a potenţialului.

Vânătoarea de superlative e un sport tolerat şi nesângeros. Există chiar şi o arhivă, „Cartea recordurilor", care consemnează performanţele semenilor, din Regensburg la Cochirleanca şi din Montevideo la Novosibirsk. Planeta debordează de inşi care vor să ajungă prin orice mijloace pe acoperişul lumii. Şi care nu sunt inventatori de leacuri miraculoase sau constructori de dispozitive care schimbă lumea şi viaţa, ci bursieri ai exoticului. Oameni inflamaţi până la obsesie de ideea ieşirii din rând. Recordmeni-spectacol, a căror fascinaţie pentru gratuit le poate aduce gloria de o zi, o lună sau un an, până când apare cineva mai ciudat, cu o iniţiativă mai trăşcălie. Tentaţia supremaţiei e greu de controlat. În faţa unor asemenea goange sau fixaţii, întrebările despre funcţionalitatea gestului îşi pierd relevanţa. E inutil să cauţi relevanţă acolo unde poţi găsi doar ambâţ, eventual combinat cu inconştienţă. Răspunsul la întrebarea „De ce-ai făcut aşa ceva?" nu poate fi decât „De-aia".

„Cartea recordurilor" contabilizează democratic excesele şi recordurile. Cine parcurge unul, două sau mai multe volume din antologie constată imediat dezechilibrul dintre performanţa fortuită şi cea visată şi planificată cu ardoare. Prima se găseşte într-o teribilă inferioritate numerică. Foarte puţini sunt cei nimeriţi în „Cartea recordurilor" din întâmplare, fără să-şi fi propus, printr-un simplu episod de graţie superlativă. România a contribuit la această categorie cu doi oameni, ambii din sport: Nadia Comăneci şi Helmut Duckadam. Însă grosul cărţii îl reprezintă recordmenii de meserie, cei hăituiţi de fantoma propriului excepţionalism şi dispuşi să rişte orice pentru a se uita de sus, măcar preţ de o ediţie, la restul speciei. Unul mănâncă o sută de sarmale la o masă, altul bea cincisprezece beri într-o oră, altul stă o zi şi-o noapte într-un picior, altul ţine şapte anaconde în apartament. Uşa se deschide unui musafir în haine negre: pericolul ca atacul de record să se transforme în atac de cord.

România şi recordurile se află în raporturi de estradă. Geniul carpatin privilegiază dexteritatea inutilă, ludicul autosuficient, fără să se gândească la fructificarea serioasă a potenţialului. Românii îşi asumă fără ezitare cauzele campionilor de-un anotimp. Ei se pot întrece oricând în concursuri pentru cel mai mare păstrăv în cobză, cel mai lung cârnat afumat din lume, cel mai greu tort cu frişcă, cel mai împodobit brad sau cea mai scurtă fustă lungă. Există resurse nebănuite când premiul, aflat în buzunarul juriului Guinness, înseamnă propulsarea în Panteonul năzbâtiilor. În schimb, pentru rezolvarea unei probleme grave, ne mobilizăm anevoie, cu scrâşnete, proteste şi nervi. Adunăm patru mii de Moş Crăciuni în Piaţa Constituţiei, dar nu găsim timp pentru dotarea bibliotecilor şcolare ascunse prin funduri de ţară. Cu puţin timp în urmă, o tânără din Sibiu făcea anticameră la „Cartea recordurilor" pentru cel mai lung titlu de carte (1093 de cuvinte). Nu ştiu ce-a decis comisia de validare şi de fapt nici nu contează. Sunt însă mirat că tânăra nu şi-a propus să scrie pur şi simplu o carte bună. S-ar putea să avem aici una dintre explicaţiile defazajului în care trăim. Şi chinezii sau germanii participă la competiţii din categoria cel mai lung râgâit sau cei mai mulţi ocupanţi ai unui Mini Morris. Numai că, odată ieşiţi din parcul de distracţii, ei se pun pe treabă şi proiectează cel mai rapid tren, cel mai mare pod sau cel mai modern aeroport. Din păcate, noi rămânem în autocontemplare ţanţoşă pentru te miri ce aiureală, în loc să tatonăm recorduri pentru care nici măcar nu e nevoie de genii ale tehnologiei: cel mai curat oraş, cei mai politicoşi locuitori, cea mai redusă birocraţie, cele mai bune servicii publice.