Toleranţă zero la opoziţie!

Prefigurarea alianţei PSD-PNL-PC a redeşteptat spiritul critic al unor observatori politici altfel eminamente omisivi când vine vorba de abundentele şi multiformele păcate ale oamenilor puterii.

La cârma acestei dezlănţuite ofensive se află, din păcate, însuşi Preşedintele Traian Băsescu care, în loc să salute echilibrarea balanţei politice prin posibila ieşire a opoziţiei din debila ei atomizare, vede în abia înfiripatul proiect de alianţă o manevră ocultă pusă la cale de o adunătură de nulităţi patente. Să mai amintesc că şeful statului ar trebui să se afle, potrivit Constituţiei, deasupra partidelor politice? Dl Băsescu nu este atras de asemenea altitudini, optând pentru acţiuni la sol menite să arunce rapid în deriziune orice mişcare mai articulată a opoziţiei. Dl Băsescu preferă atacurile joase, populiste, la persoana liderilor opoziţiei consideraţi „de plano“ nişte impostori periculoşi. Traian Băsescu a deprins de la predecesori siniştri de talia lui C.V. Tudor ce efect formidabil poate avea executarea în public, într-o hăhăială de gâde, a adversarilor politici prin calificarea acestora ca abjecţii umane ce dăunează grav democraţiei. Deşi investigarea propriului raport cu Securitatea a rămas în coadă de balenă, dl Băsescu nu se sfieşte să scape din mers aluzii privind nişte infamii confecţionate de te-miri-cine şi din care s-ar înţelege că preşedintele PNL Crin Antonescu n-ar fi tocmai curat în relaţia cu poliţia politică ceauşistă. Insinuarea capătă amplitudine prin asocierea cu PC, dar nu cu partidul în cauză, ci cu cel poreclit Motanul Felix – personaj bicefal ieşit din coasta odioasei Securităţi, dar şi condamnat la un exil hazliu în lumea benzilor desenate. Conspiraţia opoziţiei e pecetluită o dată cu captarea de către radarul prezidenţial a lui Ion Iliescu („specialist în lovituri de stat“). Mai mult lehamite inspiră minoratul politic servil al preşedintele PSD Victor Ponta despre care dl Băsescu conchide sec: „…lingea preşul la mine în birou“. Dl Băsescu intervine partizan şi apelează la grosolănii lexicale în ceea ce seamănă cu o demascare a planurilor demonice ale opoziţiei. Opoziţia e departe de a fi o adunare de sfinţi şi combinaţiile ei includ şi destule compromisuri indigeste. Când nu mă sfiesc să scriu despre regimul autoritarist din România mă refer şi la aceste experimente de legitim uz democratic ale opoziţiei pe care şeful statului şi yesmenii săi le scot la iveală ca pe nişte comploturi ticluite de o grămadă de trădători ticăloşi.