Elogiul durerii

E nevoie ca întâmplarea să răstoarne furnica pentru ca aceasta să poată vedea cerul.

„Fatala fatalitate" (I.L. Caragiale), "datul sorţii" (G.Coşbuc) sau „prostia omenească" (I. Creangă) mi-au cauzat acum aproape doi ani o cvintuplă fractură. Din fericire, întremarea merge bine. N-ar fi cuvenit să vă aduc atât de aproape de un incident personal.

Altfel însă n-aş fi putut să dau o măsură a durerii, atroce sau, uneori, suportabile, ce mi-a luat în stăpânire o parte din trup. Am fost împins cu brutalitate într-un univers ce mă dezlega de bunătăţile vieţii şi mă proptea într-o suferinţă care, în vreo două rânduri, mi-a făcut chiar favoarea unor repezi privelişti a acelor drumuri ce doar se sfârşesc. M-am trezit într-o experienţă foarte întunecată pe la începuturile sale, cu secvenţe de iluminare pe parcurs şi, mai încoace, îmbogăţită cu miraculoase înţelesuri. Un proverb arab spune cam aşa: „E nevoie ca întâmplarea să răstoarne furnica pentru ca aceasta să poată vedea cerul."

Cam aşa şi cu furnica din mine: mi-au trebuit operaţii grele, perfuzii, transfuzii, anestezii generale, umilinţele vieţii în spital, spaima de rezultatele unor analize, investigaţii complicate etc. pentru a-mi ridica privirea din pământ şi a-mi deschide ochii.

Devenit un expert în suferinţă, simt cumva nevoia să vă împărtăşesc din această escapadă prin lumea limitelor, aducând implicit un elogiu durerii. Nu ştiu cum m-aş mai descurca în această existenţă încâlcită fără memoria şi neîncetatele somaţii ale durerii. Mă ajută într-un fel o vorbă a bătrânului Eschil: „E util să devii înţelept prin durere." Este, util, pentru că la fel de lesne durerea te poate prosti ori te cantonează în sfera culturii legumicole. Mă îmbărbătez să cred că durerile mi-au adus un spor de utilitate, mai întâi, faţă de mine însumi.

Chircit pe un pat de spital, captat de alte vecinătăţi suferinde, privind în jur printr-o unică lentilă aburită de spaimă, familiar al sângelui curgând sau închegat, tălmăcitor şi răstălmăcitor de lungi însingurări, începi să reaşezi cărămizile unei vieţi care, în câteva secunde, şi-a dezvelit nebănuita şubrezenie. Te dezvaţă de multe durerea. Îţi răreşte certitudinile.

Te coboară de pe caii cei mari ai cochetăriilor tale cu eternităţile de tot felul. Îţi descoperă adâncimea şi farmecul bucuriilor mici. Te cufundă în moarte ca să pricepi tâlcul botezului vieţii. Pune frâne vitezei ce te mulţumea cu superficiale unidimensionalităţi. Îţi preţuieşte cu asprime valoarea banilor. Te răstoarnă în lumea datelor ei naturale, simple, curate, fericite, cu buna gospodărire a puterilor şi neputinţelor fiecăruia. Îţi înalţă privirea către ceruri şi o coboară spre pământul făgăduinţelor împlinite, dacă vei fi trecut norocoasele praguri pe care doar absolutul durerii ţi le scoate în cale.

Nu ascund că mai ales printre reflecţiile mele din ultima perioadă, aceea însănătoşită prin suferinţă, s-au aflat şi gânduri legate de mine, cel care (vă) scriu, şi de voi, cei care (mă) citiţi. Încerc să descriu, de obicei, suferinţe ale societăţii, că la sănătăţile ei ajungeţi şi singuri. Prescriu, adesea cu scris ezitant, şi reţete de vindecare. Sunt oare eu cel mai potrivit pentru asta? Pe unii dintre voi îi supără textele mele.

Am vreun drept să le produc un asemenea disconfort? Măcar de ceva puteţi fi siguri: nu mă pricep să scriu pentru uzul propriu şi, înainte de a le aşterne pe hârtie, îmi trec ideile prin ceea ce simt că ar putea să fie interesul, curiozitatea, deruta, neliniştile voastre.

Sunt filtrul vostru de serviciu, asumat obiectiv în intenţie, inevitabil subiectiv în exerciţiu, care ştie prea bine că ar dispărea dacă n-ar fi un partener corect în această aventură comună. Nu vă rămâne, fidelii sau ocazionalii mei cititori, cei care mă citiţi cu plăcere sau cu ură, decât să vă împăcaţi cu soarta: eu sunt cel care depinde de voi, excludeţi ca deşartă orice altă iluzie.