De ce ne merge rău

De ce are tranziţia românească un mers atât de împleticit şi cui ar trebui să-i datorăm înţepenirea morocănoasă a ţării printre repetenţii Europei?

Statistici oficiale arată că, după rapidele armonizări ce au succedat Unirii din 1918, societatea românească se prezenta stabilă economic şi financiar. Leul avea să ajungă la cotaţii egale cu francul francez. Deşi mijloacele de practicare a agriculturii rămâneau înapoiate, exportam grâu sau aveam, în plin război, surplusuri masive de zahăr pe piaţă. Marea împroprietărire din 1922 a asigurat fiecărei familii de ţărani aproape patru hectare de pământ. Exista o clasă de mijloc fermă şi activă. Aveam elite redutabile. Economia funcţiona, deşi erau ani când guvernele se schimbau de trei-patru ori. Rezultatul unor scrutine era uneori aranjat din condei. Au mai fost şi scandaluri de corupţie. De o excelentă calitate era însă clasa politică: animată, cu mărunte excepţii, de un patriotism lipsit de ambiţii personale, trudea în ritmică europeană la modernizarea României.

Să trecem peste ravagiile făcute de comunism, fără dramatisme excesive şi doar cu un strop de realism în analiză. Mă întreb: de ce n-a pornit clasa politică în decembrie '89 de la un zero onest, eventual după propriul model interbelic? Cred că atunci elitele noastre benigne s-au comportat naiv, savurând prea mult graţia libertăţii şi încercând să recupereze individual ceea ce pierduseră în regimul comunist. Astfel că „fagurele" noilor autorităţi a fost umplut în viteză cu foşti comunişti, securişti şi alţi indivizi strâns legaţi de totalitarism.

Acel start eşuat ne costă acum pentru că a defectat centrul de gravitaţie al unei politici normale. Ne-am trezit ameţiţi de orbitele unor învârteli care au reuşit să impună comanda politică a comunităţii cleptocraţilor. Raptul ridicat la nivel de sistem, practicat ca atare sau asumat prin complicitate, este acidul care înroşeşte turnesolul democraţiei româneşti. Aceasta este, de fapt, marea criză prin care trecem. Această castă de politicieni pentru care demnitatea publică înseamnă calea spre hoţia organizată generează forţa ostentativă a statului. A acelui stat care dezvoltă doar instinctele de prădător ale omului politic. Am sperat că o mână de politicieni tineri intraţi în politică din 2008 încoace vor pompa în acest plămân intoxicat oxigenul unui suflu paşoptist. Definitiva dovadă că m-am iluzionat mi s-a arătat recent sub înfăţişarea lui Sever Voinescu. Privea trist la un dezmăţ ordinar. Doar privea.