Cultul erorilor

Se trăieşte, se atacă, se ripostează, se construieşte, se dărâmă într-un cult al erorilor deliberate.

Cui foloseşte o asemenea dezlănţuire a sumelor nule? Nimănui şi tuturor.

Vâjâie capetele. Orbii au vedenii. Surzilor le ţiuie urechile. Muţii bâiguie. Sănătatea, de orice fel va fi fiind aceasta, e răvăşită de instalarea unor handicapuri de percepţie a realităţii imediate. Masa critică a comunicării anulate şi a eficienţei zero a fost deja depăşită. Cepurile butoaielor dau să sară în aer. Ce o fi pe dinăuntru? Napalm? Tulburel? Se gândeşte limitativ, strict pe cont propriu, egolatru, cu obidă, în scrâşnet de măsele şi uruit de creiere greoaie.

A fost exilată premiza dialogului inteligibil, adică între minimum două entităţi şi care să ducă la ceva, undeva, cândva, cât mai repede. Într-o lume în care toţi au dreptate, nimeni nu mai poate avea dreptate. Aşa încât fiecare se lăfăie în extazul adevărului personal. O tensiune ciudată, nemaiîntâlnită, provoacă stări de irespirabilitate. Unde să găseşti însă aerul pentru strictul necesar al plămânilor normalităţii, ai echilibrului, ai decenţei? Liberul arbitru a fost scos pe tuşă şi excomunicat de această logică a confruntării absurde, fără reguli, fără norme, fără principii.

Miza (pe) Traian Băsescu, cu stegarii „pro" şi ciomăgarii „anti" laolaltă, duce la poturi enorme, chiar dacă jucătorii nu mai au ce decarta, timpul cacealmalelor a trecut şi mânecile au fost golite de aşi. Fiecare ştie cărţile celuilalt, dar nimeni nu vrea să plătească sec, să spună stop-joc şi să închidă astfel o partidă isterică. Dl Băsescu însuşi pare să fi scăpat controlul propriilor valori, identităţi, legitimităţi. Cu dânsul, despovărat de încărcătura colosală a rolului său în aceste vremuri de bejenie a raţionalului, parcă s-ar mai putea discuta. Nu i se permite însă de către cei care au pariat pe victoria sau pe înfrângerea sa, aşa că, e drept, fără sentimentul unei misiuni apăsătoare şi, eventual, forţând hazardul, dl Băsescu merge mai departe. Împreună cu ceilalţi. Până la capăt. Până ce se va fi stins ultimul licăr de speranţă într-o soluţie care să pună capăt unei cruciade diavoleşti.

Pisică albă, pisică neagră. Războiul burilor, războiul purilor, ultima găselniţă a rotativei consoanelor. Angelizarea conştiinţelor a condus la o foarte accesibilă şi, ca atare, colectivă ridicare a pietrei. A pietroaielor unei morale salubrizate de orice păcat. Fiecare dintre combatanţi se socoteşte curat, misionar al bunei-credinţe, slujitor al religiei ultimative ce impune o infailibilă justiţie cu legi ce se infirmă reciproc precum îşi sparg capetele inventatorii şi acţionarii acestora. Se trăieşte, se atacă, se ripostează, se construieşte, se dărâmă într-un cult al erorilor deliberate.

Cui foloseşte o asemenea dezlănţuire a sumelor nule? Nimănui şi tuturor. Important e ca bătălia să nu se oprească, independentă de consecinţe. Victimele principale - salariaţi la stat sau în mediul privat, pensionari, întreaga colectivitate a contribuabililor - au fost transferate într-un plan secund, colateral. Banii încep să nu mai fie. Îndatorarea externă, conectată şi ea la aceeaşi logică a delirului, este imună la efecte. Împrumuturile sunt identificate cu o mană cerească nerambursabilă. Cui îi mai pasă că, din cauza acestui moment de mediocritate crasă şi de vehemenţă a imposturii, se cauţionează cu ochii închişi un viitor garantat sută la sută mai prost? Viitorul va fi, contează numai prezentul ce este. Un prezent ce scoate la iveală materia fetidă a unei democraţii ale cărei jocuri încep să acumuleze indiciile general consacrate ale sinuciderilor politice în grup.