Criza subacvatică

Aflată într-o temporară imersiune datorită şocului inundaţiilor, criza actuală rămâne etalonul unei inevitabile apocalipse.

Stau la pândă, gata să sfâşie, foamea, frigul, moartea. Nu mai avem mult. Pentru presă, ştirile bune sunt ştiri rele, aşa încât lumea e ţinta unei arme letale: atacurile cu panică. Lipsesc experţii, informaţia cinstită, analizele comparative. Mai avem şi ghinion: tocmai acum, ţara e administrată lamentabil, iar gestionarii crizei sunt fie incompetenţi, fie întovărăşiţi în grupuri clientelare, fie neputincioşi.

Chiar dacă proasta guvernare oferă un spaţiu confortabil de manevră pentru cei mai periculoşi mesageri ai crizei, un recurs la memorie ne-ar putea îndemna la reacţii ceva mai raţionale: am scăpat teferi, în 1998-1999, dintr-o criză economico-financiară mai acută şi mai sofisticată. În 1997, rezervele valutare ale BNR nu depăşeau 600 de milioane de dolari, iar în martie 1999 ajunseseră la circa un miliard şi jumătate de dolari. Rezervele internaţionale (valute plus aur) ale BNR erau la 30 iunie 2010 de 34.999 de milioane de euro - suficient, afirmă specialiştii imaginând un scenariu de utopie neagră, pentru a menţine cursul stabil cel puţin un an. În 1999, statul român trebuia să achite un vârf al datoriei externe de 2,8 miliarde de dolari.

Ne paşte acum un asemenea moment? Nu se punea, ca acum, problema preţului întreţinerii în lunile de iarnă: atunci, statul nu avea lichidităţi pentru a cumpăra combustibil. Vă mai amintiţi cozile la butelii? În primăvara lui 1999, dolarul a crescut de la 10.000 la 18.000 de lei vechi în doar trei săptămâni. Inflaţia a fost în 1999 de 54,8%, acum, după ultima revizuire, ar urma să fie de 7,9%. Se prăbuşiseră în lanţ mai multe bănci private ale căror credite neperformante reprezentau 253% din capitalul bancar. Numai creanţele BANCOREX preluate la datoria publică au fost de 2,5 miliarde de dolari. S-a trecut razant pe lângă o criză a întregului sistem bancar şi intrarea în faliment.

Prin comparaţie cu urgia de atunci, criza actuală pare să sufere de un exces de dramatism. E, fără îndoială, şi un efect al supraexpunerii mediatice. Cred însă că ieşirea din criza de atunci s-a datorat şi unor miniştri mai pricepuţi, incomparabil mai oneşti şi parcă mai cu grijă de ţară decât cei de astăzi.