Cianură cu şerbet

Există o măreţie atroce în expresiile demonicului.

Comunismul a fost o astfel de diabolică întrupare căreia doar fanatismul sau crunta ignoranţă îi poate descoperi înfăţişări familiare. I-aş lăsa uitării pe habotnici. Inculţii sunt în schimb  harnici, creativi şi implicit periculoşi mai ales în „societatea infantilizată a tranziţiei" (G. Schopflin). Presa noastră se află de un timp la acelaşi diapazon în evocarea unei istorii languroase a comunismului. Mai ales televiziunile pătrund cuviincioase în sanctuarele tiranilor. Curg caleidoscopic filmuleţe şi fotografii cu familia Ceauşescu participând la serbări câmpeneşti, jucând volei, şah, biliard sau rummy, în blănuri sau ţinută sportivă, la vânătoare, dansând, pupându-se, mângâind animale domestice etc. Dictatorii seamănă cu nişte spectre idilice însufleţite condescendent şi cu o prost mascată nostalgie. Nu soţii Ceauşescu au fost comuniştii răi, ci clica lui Iliescu care a asasinat de Crăciun doi bătrânei suferinzi. Victimă inocentă a noii cârmuiri, Nicu Ceauşescu e prezentat ca un păcătos simpatic. Şpriţar şi libovnic, un Paşadia al apusului de epocă de aur, Nicu pare situabil de-a dreapta lui Coposu în anticomunismul său latent. Cârtea împotriva regimului, dar nu-l informa şi pe taică-su. Se remarcă aristocraţia lui conservată în ambianţa carcerală unde filosofează subţire şi cu acelaşi aer şugubăţ, ca la chefurile evocate cu nesaţ narativ de amicii Maurer jr., Voicu jr., Mizil jr. etc. Chiar şi cozile din comunism, cu oameni înfofoliţi şi privind derutaţi în cameră seamănă cu nişte reţele de socializare, par un „facebook" în aer liber. Nu lipsesc experţii în recuperarea acestui comunism romanţat - de la arhitectul Roguski („Vă spun sincer, dictatorul avea inventar şi pentru chiloţi...") la avocata Iacob (lui Nicu „democraţia i s-a părut un lucru absolut normal...").

Un tânăr cu lecturi mai grăbite nu va găsi în aceste rememorări dimensiunea criminală a comunismului, dimpotrivă, va fi îmboldit spre legitimări ale unei represiuni estompate prietenos de o presă desăvârşit iresponsabilă. O presă care, la urma urmelor, reprezintă însă identitatea societăţii româneşti în tranziţie. Tainele înfricoşătoare ce pulsează în toate înfăţişările răului comunist se risipesc în asemenea retrospective „vintage" în stil „melo". Nici răul nu mai e ca pe vremurile lui: comunismul se trivializează într-un mediu ieşit din ţâţâni unde până şi lucrătura diavolului ajunge să fie recompusă sub forma poznelor unui drăcuşor zvăpăiat. 

Radu Călin Cristea este analist politic şi scrie pentru "Adevărul".