Unde mi-e duhul?

Aşteptăm ca cineva, de undeva, să ia o decizie pentru viaţa noastră.

Citesc acest fragment din „Jurnalul fericirii - Manuscrisul de la Rohia" de N. Steinhardt: „Ce urmăreşte ancheta penală politică într-un regim comunist? Depersonalizarea. Pierderea «feţei», adică distrugerea eului. Eul psihic şi etic şi eul exultant trebuie să piară înainte de moartea fizică a condamnatului. Acesta va fi devenit an unperson - în stil orwellian - când se produce lichidarea sa.

Omul vizat ajunge să-i fie atât de silă de el însuşi încât el: a) ori nu ţine să trăiască ori b) se va mulţumi cu o viaţă strict fizică şi animală. (Pe aceasta regimul e dispus să i-o tolereze.) Într-un anumit sens, comunismul e milostiv: cel pe care-l dă morţii e o ne-fiinţă (un ne-om), ceva din care a ieşit duhul, adică viaţa."

Recitesc fragmentul şi, nu ştiu de ce, îmi amintesc cu o strângere de inimă ziua când Ceauşescu a căzut, când am ieşit din sistemul comunist, din acea Românie-închisoare. Nu evenimentele, ci starea îmi amintesc: fericirea. Mă gândesc că atunci eram nişte fiinţe părăsite de duh. Dar noi nu ştiam că suntem fără duh, fără „feţe", pentru că eram îmbătaţi de libertate, iar viitorul ni se părea, cum altfel?, luminos. Eram nişte animale fericite.

Recitesc însemnarea lui Steinhardt, aşternută în volum sub titlul „Camera 36 (Gherla)", şi privesc în jur, în piaţă, în metrou, pe stradă, la televizor. Tot nişte animale fără „feţe", dar isterice, care nu se bucură de libertate, de şansa de a face lucruri frumoase în libertate. Toţi aşteptăm. Aşteptăm să se întâmple ceva important în viaţa noastră. Aşteptăm de la guvern, de la preşedinte, de la politicieni, de undeva, ca cineva să ia o decizie pentru viaţa noastră. „Să se ia măsurile corespunzătoare!" Iar aşteptarea ne enervează, este de-a dreptul insuportabilă, noroc cu televizorul, care ne mai umple aşteptarea! Nu mai suntem fericiţi, suntem bolnavi. Iar tratamentul recomandat de alţii nu ne place, nu-l suportăm, de ce nu suntem lăsaţi să trăim cum vrem noi, să ne facem legile noastre, jocurile noastre, combinaţiile noastre? De atâta aşteptare ne-am plictisit şi ne împroşcăm cu noroi şi rahaţi. (Steinhardt povesteşte la un moment dat în carte cum a cărat hârdăul plin cu fecale, împreună cu un coleg de celulă, cu mare grijă, să nu-l verse.

Până la urmă l-au vărsat, în bătaia de joc a gardienilor.) Când cădem obosiţi de isterie, ne întoarcem, înfuriaţi de eşecul prezentului, la acel sistem-închisoare: aveam locuri de muncă, aveam concedii, aveam apartamente la bloc şi „alimentaţie raţională" (nimeni n-a murit de foame, nu-i aşa?), aveam cât îi trebuie animalului din noi să trăiască. Acum, viitorul e blocat în aşteptare şi nostalgie.

Recitesc textul lui N. Steinhardt şi intru în panică: unde mi-e duhul? Dacă am trăit, într-adevăr, fără duh, şi n-am să ştiu la ce fel de experimente am fost supus? Mă gândesc la duhul meu şi mi-e teamă că o să mor ca un animal. „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele", îmi vine să repet cu sfială.

Petre Barbu este senior editor "Adevărul"