Tovarăşul Pufy

Greu de făcut potretul-robot al anonimului de profesie într-o Românie isterică.  

Î n urmă cu două luni, constatam patetic în acest „colţ de ziar" că,  de ani buni, n-am mai primit o scrisoare. Săptămâna trecută, Dumnezeu (dacă o fi citit „Adevărul") mi-a îndeplinit dorinţa: am primit, nu la cutia poştală, ci la redacţie, un plic! O anonimă. (Sau Diavolul „m-a citit"?) 

Tocmai încheiasem o scrisoare pentru Teodora, „exilată" pe timpul verii la bunici. Pe o coală albă, îi scrisesem cu stiloul o poveste al cărei personaj era Pufy, ursul ei polar cu o mutră galeşă (de-ţi vine să-i dai cutia de lapte din frigider, ia şi bea, băi, Pufy!). De fapt, în scrisoare mă deghizasem în... blana albă a lui Pufy care, rămas singur la Bucureşti, în camera fiicei mele, învăţase şi el să scrie după manualele ei de clasa I: dragă Teodora, îţi povestesc cum am învăţat şi eu Abecedarul, tu ai intrat în clasa a II-a, iar eu, ursul tău favorit, vreau să te întrec la învăţătură!

Şi tocmai când lipeam plicul cu povestea lui Pufy, curierul redacţiei mi-a pus pe birou anonima. (Ca un făcut s-au intersectat aceste plicuri, asta mi-e crucea!) Am deschis plicul şi începutul anonimei, scrisă de mână, cu pixul, mi-a umplut sufletul de mândrie: „Tovarăşe Petre Barbu"! Înainte de '89, am tânjit şi eu să mi se spună „tovarăşe Barbu", ce puternic şi măreţ sună!, dar nu s-a întâmplat acest lucru pentru că nu am fost nici membru de partid şi, cred, în fabrica de râşniţe unde am lucrat, nu am prezentat nici garanţii şi nici încrederea tovarăşilor. Dar mândria mea a fost spulberată din prima frază a anonimei: „Nu suntem nişte admiratoare a articolelor pe care le publici în «Adevărul» din cauza lipsei lor de conţinut. Sunt f. slabe."

Aceste „femei" care observaseră „lipsa de conţinut" a scrisului meu mi-au reproşat mai departe că îmi plac „minciunile şi hăhăielile lui Băsescu", că îl susţin pe Cartianu care aruncă cu „venin în toţi cei care nu-i sunt apropiaţi «chiorului»" („Păi cum să-ţi critici şeful? Zbori rapid!"), că tolerez „criticile făcute de chiorul naţiunii la adresa lui Ponta, Antonescu, Marga şi Andronescu („toţi aceşti intelectuali deosebiţi") şi, în final, m-au îndemnat: „mai ţine şi cu ţara în care trăieşti!" Am avut senzaţia că fusesem băgat într-o şedinţă PCR, mă rog, UTC, şedinţă de „analiză a activităţii". Anonima s-a încheiat sec: „Succes nesimţitule!!" O urare (fără virgulă după „succes") ca în troaca de partid. 

Am închis plicul şi m-am gândit la autorul acestei anonime. (Evident că e laba, pardon!, mâna unui bărbat!) Ce mănâncă, unde munceşte, dacă a făcut armata, dacă îşi salută vecinii, de ce îşi ascunde numele şi coaiele sub o anonimă (pentru că nu le are?), cum de-a scris aşa frumos, fără nicio ştersătură? Greu de făcut portretul-robot al anonimului de profesie într-o Românie isterică, plină de venin. Înclin să cred că, în fapt, „conţinutul" uman al unui autor de anonime este doar cârpă şi câlţi, ca o păpuşă. M-am întors acasă. Am intrat în camera Teodorei. Pufy era trântit în pat, cu mutra lui inocentă, cerându-mi lapte. Mi-a venit să-l iau de-o ureche: „Băi, tovarăşe Pufy, tu chiar ai învăţat Abecedarul? Nu cumva, tu mi-ai scris....?"

Petre Barbu este senior editor