Scrisoarea mea pierdută

Mult rahat politic înghite în aceste zile cutia ta poştală din holul blocului.

Dragă Petre Barbu,

Îţi scriu cu o strângere de inimă, gândindu-mă că această scrisoare să nu-ţi ajungă s-o citeşti. Nu din cauza capriciilor Poştei Române, ci din cauza cutiei tale poştale din holul blocului, care se află în plină campanie electorală. În fiecare zi, cutia ta se umple cu materiale de propagandă: ziare încropite, broşuri, fiţuici cu angajamente, soluţii, promisiuni întinse ca o marmeladă de candidaţi pe nişte fraze găunoase şi ipocrite. Mult rahat politic înghite în aceste zile cutia ta poştală. De aceea mi-e teamă să nu se piardă scrisoarea mea.

Sunt sigur că nu ţi-a cerut aprobarea ca să intre în campanie. Să-i interzici, s-o sigilezi, s-o dai jos de pe peretele din holul blocului, asta ar însemna un atentat la libertatea de exprimare. Asta ţi-ar mai trebui, să se pornească o mişcare de protest pe Facebook în apărarea libertăţii cutiei tale poştale. Mai bine las-o-n pace!  
 
Până la campanie, cutia ta primea doar plicurile cu facturile la utilităţi şi multe pliante cu promoţiile hipermarketurilor. A fost o vreme în care nu-ţi luai ochii de la ea, chiar dacă avea vopseaua crăpată pe tabla ordinară din care e făcută. Era plină de viaţă. O deschideai şi de patru ori pe zi şi o mângâiai cu privirea. Atunci primeai scrisori.

Acum, printre atâtea „preţuri imbatabile" şi „magiun electoral", ţi-e dor să primeşti o scrisoare. Nu o „scrisoare pierdută" şi nici o „scrisoare de înştiinţare". Nu! Tânjeşti după o scrisoare „în carne şi oase", într-un plic cu timbru, o scrisoare scrisă cu stiloul (sau cu pixul), o scrisoare cu introducere, cuprins şi încheiere. Nu lungă, de zece pagini, dar nici scurtă, de-o pagină. O scrisoare care să-ţi povestească o stare, o emoţie, o trăire şi care să te facă s-o reciteşti, nu neapărat să-ţi dea lacrimile sau să te facă să râzi, ci să te lase aşa, visător, cu pagina foşnind în mâini şi mâinile odihnindu-se pe genunchi.

Dar ţie nu-ţi mai scrie nimeni, la fel ca şi generalului ăla, din nuvela lui Gabriel Garcia Marquez! Tu primeşti doar e-mailuri, vreo 30 pe zi, la care răspunzi ca un robot  la 10 şi mai scrii şi tu vreo 15. Scrii şi vreo cinci-şase SMS-uri. Şi mai primeşti şi mesaje pe Facebook şi like-uri şi mai dai şi tu nişte like-uri şi până la urmă te simţi istovit, ce să-ţi spun, mare oboseală! Digitalul ăsta o să te tâmpească de atâta scris sec, informativ şi fără emoţie.

Dacă tu nu scrii scrisori, cine să-ţi scrie? Ai multe scrisori vechi pe care le-ai primit sau care ţi-au fost returnate în anii din urmă, strânse undeva în debara, într-o sacoşă de la Billa. Măcar una ar putea să te inspire. Dar ţi-e teamă să le reciteşti, pentru că vei descoperi îngrozit că nu mai poţi să fii tu, cel din vremea în care scriai epistole, cu pasiune, cu grijă pentru orice literă sau ştersătură, cu entuziasmul tânărului care descoperă puterea cuvântului scris, cu frenezia unui îndrăgostit. Ţi-e teamă să reciteşti, ţi-e frică să mai scrii.  

Hai, pune mâna şi scrie o scrisoare! Poţi să începi aşa: „Dragă Petre, Îţi scriu cu o strângere de inimă..."

Petre Barbu este senior editor "Adevărul''