Să trăiţi, şefu’!

Şefii nu-ţi ţin spatele, ba dimpotrivă, îţi trag un şut în fund cu prima ocazie.

Sunt sigur că de două-trei ori ai fost pe punctul să-i frigi (aş fi putut să folosesc un cuvânt obscen) două bucăţi în gură şefului tău. Nu, nu este o incitare la violenţă. Ăsta-i adevărul, de două-trei ori te-a enervat, nu-i aşa? N-ai avut noroc în viaţă să ai măcar un şef de la care să înveţi meserie, să te uimească, să aibă viziune (ce mare cuvânt!), să fie un lider care flutură securea (mai degrabă cardul) şi strigă: „După mine, vitejii mei!" Să se lupte cu criza asta aşa cum a luptat Mihai Viteazu cu turcii. N-ai avut parte de un asemenea şef cu spirit de sacrificiu. În schimb, ai avut parte de reproşuri, de nemulţumiri, de „indicaţii preţioase" şi de sarcini de serviciu, de grimase şi de ifose, de urlete şi de umilinţe, de aroganţe şi de tachinări, de ore suplimentare şi de mediocritate. Multă mediocritate. Le-ai înghiţit pe toate.

Să ne înţelegem, nu toţi şefii sunt proşti, înfumuraţi şi mitocani. Dar tu n-ai avut noroc. Mai caută, mai caută, depune-ţi CV-ul, mai du-te la un interviu cu o tută sclivisită de la departamentul Human Resources, care o să-ţi pună întrebări tâmpite de genul: „Unde te vezi peste cinci ani?" sau „Îţi place să lucrezi în echipă?" şi până la urmă o să-ţi găseşti şeful! Că doar lumea nu e plină de şefi făcuţi la „apelul de noapte", numiţi pe pile, pe relaţii, pe nepotisme, pe amantlâcuri, pe criterii bizare! Dar nu ţi se pare că proştii s-au înmulţimit? Că toţi şefii ăştia îşi trasează obiective „măreţe" şi, dacă dau chix, imediat întorc foaia şi dau vina pe tine şi pe cel de lângă tine, şi pe cel din spatele tău, pe toţi amploiaţii, pe voi dă vina, pentru că din cauza voastră s-a ratat ţinta, nu a fost atins obiectivul, au scăzut vânzările, din cauza unora ca voi merge prost treaba, nişte leneşi şi bătuţi în cap! Şi atunci, nu-ţi vine să-i frigi... şi să nu-l mai auzi cum măcăne?

Şi dacă tu într-o zi ai să greşeşti, pentru că eşti şi tu om, să nu speri că şefu' o ­să-ţi ia apărarea în faţa şefului său. Nu! O să se dea la o parte. Şefii nu-ţi ţin spatele, ba dimpotrivă, îţi trag un şut în fund cu prima ocazie, marş, dracului, de fraier!

 Sunt şefii care sunt şefi de când se ştiu. Nu conducători! Ci şefi. Nu lideri! Ci şefi. De parcă lumea a fost făcută de Dumnezeu ca să fie ei şefi pe undeva: printr-un birou, pe un sector, pe un departament, pe la vreo firmă. Este o iluzie că mediul nostru privat are şefi destoinici şi pregătiţi şi că numai în sectorul de stat au eşuat mediocrii şi leneşii. Este o iluzie. Poate că mediul nostru privat ar fi arătat altfel dacă nu ar fi fost armata asta de şefi-impostori, care îşi ţin fundurile numai în limuzine şi le propun subalternilor să renunţe la câteva procente din leafă pentru binele şi viitorul societăţii, dar care ar fi în stare să-şi vândă mamele numai să aibă biroul lor, pachetul salarial, maşina de serviciu... 

Ce faci, vomiţi? Te-a lovit greaţa numai de la atât?