Să fii tare-n provocare!

Spaţiul nostru public este plin de indivizi care trăiesc din «provocare» în «provocare».

Aproape în fiecare zi, suntem bombardaţi de „provocări". După recenta întâlnire pe care Emil Boc a avut-o cu reprezentanţii instituţiilor financiare internaţionale, l-am auzit spunând că, acum, după ce am ieşit din recesiune, „provocarea" Guvernului este să nu se întoarcă la populism. Tot în acest an, premierul a lansat o „provocare directă" Ministerului de Finanţe pentru combaterea evaziunii fiscale. Când Elena Udrea a devenit ministrul Turismului a declarat într-un interviu că mandatul său „constituie o mare provocare". Zilele trecute, un coleg ziarist ne-a anunţat printr-un mail plângăcios că va părăsi trustul pentru „o nouă provocare profesională". (Adică s-a dus la alt trust.) O agenţie de publicitate s-a lăudat, în urmă cu ceva timp, că o campanie de promovare pe care a realizat-o pentru nu ştiu ce post de radio a fost, cum altfel?, „o provocare fantastică".

De obicei, când un director este instalat în fruntea unei companii, neapărat va spune că mandatul său este o „provocare". Când este concediat, adică i s-a tras un şut în fund, va zice, muşcându-şi limba, că se află în faţa unei alte „provocări". În mediul de business se foloseşte „challange", pentru că dă mai bine pe limba de lemn a corporatiştilor. Când o vedetă TV este gata să lanseze o nouă emisiune va plescăi, în interviurile aranjate de PR-iştii săi, că este pregătită „să facă faţă provocării". Orice flatulaţie pe care o trage o paraşută în tabloidele noastre trebuie să miroasă neapărat a „provocare personală".

Spaţiul nostru public este plin de indivizi care trăiesc din „provocare" în „provocare". Când îi auzi cum vorbesc despre provocările lor, aproape că nu-ţi mai vine să te mai trezeşti dimineaţa lângă nevastă, fără să ai măcar o „provocare". Eşti demn de milă sau de dispreţ dacă nu deţii o provocare. Nu merită să trăieşti în politică, în business, în presă, în corporaţii dacă nu ai „provocări" şi, foarte important!, dacă nu le împărtăşeşti şi celorlalţi. Pentru că cei din jurul tău trebuie să ştie că eşti apăsat de „provocări", chit că nimeni nu va fi curios vreodată să vadă sau să verifice dacă le-ai rezolvat. (Chiar aşa, cum o fi reuşit Emil Boc să-i provoace pe funcţionarii Ministerului Finanţelor să combată evaziunea?)

„Provocarea" e un câine bun la casa ipocriziei. Îl păzeşte pe cel care „s-a provocat" să mai dea amănunte despre ceea ce are în minte (nu are nimic!), despre ceea ce vrea să facă (habar n-are!) şi despre planurile sale (inexistente). Sub „provocare" se ascund foarte bine incompetenţa, demagogia şi prostia. La câţi răvăşiţi de „provocări" există în jurul nostru, am senzaţia că România este o ţară bogată în afaceri, proiecte şi şantiere... provocatoare. În realitate, cred că România este o ţară mediocră plină de false provocări. Sau plină de provocatori?

Dar o „provocare" nu este pe deplin împlinită în discursurile găunoase care ne bombardează zilnic dacă nu este însoţită şi de „determinare". Aşadar, tot înainte cu „provocare şi determinare", tovarăşi!