Roşu-aprins

Tanti Geta aşază mantoul pe divan. Parcă m-aş întinde lângă el, să-l ţin în braţe.

Tanti Geta deschide uşa şifonierului. Ordine ca la farmacie. Ceva roşu, agăţat pe primul umeraş, îmi sare în ochi. Tanti Geta îl saltă şi-l trage ca pe o floare: „Uite ce avea aici! N-am văzut-o niciodată îmbrăcată cu frumuseţea asta!" Un mantou roşu. Mi se pune un nod în gât. Nu ştiu de unde vine nodul. Crezusem că voi fi tare ca o stâncă, acum, după 40 de zile. Dar roşul îmi umple ochii de lacrimi. De ce nu l-ai purtat, de ce? - îmi vine să urlu. Aşa, înfăşurată în roşu, poate n-ai fi stat cu orele la uşa secţiei, să-ţi vină rândul la chimioterapie. Aşa, în roşu, poate n-ai fi aşteptat atâtea luni aprobarea de la Casa de Asigurări de Sănătate pentru Tarceva, dracu' să le ia de pastile! Dar tu veneai la Bucureşti în geaca aia cenuşie, cu pantalonii de stofă maro, direct de pe tren, repede la Fundeni, să faci tratamentul, apoi ia autobuzul, fuga la gară, să prinzi trenul de întoarcere! Bucureştiul ăsta jegos ţi-ar fi jumulit frumuseţea de mantou.

Tanti Geta mângâie stofa ca pe o pisică: „Oare cui să-l dăm la purtat?" Enumeră câteva nume, colege de serviciu şi prietene, să fie subţirele ca ea! Nu pot să-i răspund cu glas tare. Dă-mi-l mie, tanti Geta, să-l mângâi, să-l strâng în braţe, să trag în piept parfumul amintirilor! Îmi înghit nodul din gât. Tanti Geta aşază mantoul pe divan. Parcă m-aş întinde lângă el, să-l ţin în braţe.

„Hai în piaţa mare, să luăm prosoape pentru preot şi farfurii pentru colivă!", îmi propune tanti Geta. Mâine o să ştie cui o să-i dea mantoul şi toate hainele. A simţit că sunt fleaşcă. Luăm un taxi până în piaţă. Şi trag cu ochiul la tanti Geta, blonda mea mătuşă. Aveam 12 ani în '74, când i-am fost cavaler de onoare la nuntă, când unchiul Lică a luat-o de nevastă. Sau ea l-a luat de bărbat pe unchiul Lică? Cea mai frumoasă femeie care intrase ca o zână în familia noastră. Acum, uitându-mă la tanti Geta, ştiu de ce am admirat rochiile femeilor din viaţa mea. Nu m-am holbat la picioarele, la sânii sau la ochii lor. Nu! M-am uitat mereu la rochiile pe care le poartă, care m-au fermecat şi care m-au intimidat până în pragul leşinului. De la rochia de nuntă a lui tanti Geta mi se trage emoţia! Puberul de 12 ani, care descoperise atunci modelul frumuseţii feminine. Mă uit la ridurile catifelate ale mătuşii mele. Ea se uită pe geamul maşinii, dar ştie că mă uit la ea, cea din vremea pubertăţii mele.

Ajungem în piaţă. Cumpărăm prosoape şi farfurii. Mă trage după ea într-un magazin de haine. „Hai să-i iau lu' fii-ta o rochiţă'!" Nu trebuie, tanti Geta! „Ba trebuie! Asta îţi place?" - pune mâna pe o rochiţă din lână roşie, cu guleraş. „E drăguţă, nu-i aşa? Câţi ani are Teodora ta?" Şapte! Scoate rochiţa roşie de pe umeraş şi îşi caută portofelul în poşetă. „S-o aduci pe Teodora la Galaţi, s-o vedem şi noi. Şi pe nevastă-ta s-o aduci! Am rămas puţini în familia noastră, Petrişor!", îmi aminteşte blonda mea mătuşa, întinzându-mi rochiţa. Săru' mâna, tanti Geta! Îmbrăţişez rochiţa roşie a Teodorei şi trag în piept parfumul vieţii.

Petre Barbu este senior editor Adevărul