Rabdă şi taci!

Muncim crispaţi, numai cu gândul că trebuie să ne păstrăm slujbele.

Cât de dureroasă este revolta Unchiului Vanea, personajul lui Cehov din piesa cu acelaşi nume, când află că profesorul şi moşierul Serebreakov intenţionează să vândă moşia! „Timp de douăzeci şi cinci de ani am administrat această moşie muncind ca un rob. Şi în tot acest timp, nu
te-ai gândit să-mi acorzi nici cea mai mică răsplată! Mi-ai dat o leafă de cinci sute de ruble pe an - leafă de mizerie! - şi nu ţi-a trecut niciodată prin cap să mi-o măreşti măcar cu o rublă!", protestează unchiul Vanea, mai credibil decât orice lider sindical care apare la talk-show-urile TV.

Constat că în România se vorbeşte mult despre muncă, dar deloc despre „calitatea muncii". Mă tem că această criză economică nu numai că a distrus pasiunea pentru munca bine făcută (ce cuvinte mari!), dar a mutilat profesiile şi meseriile. Medicii de familie sunt nişte conţopişti care, în loc să asculte ce te doare, completează cu pixul o grămadă de formulare şi hârtii. Farmaciştii, în loc să-ţi recomande cum să-ţi iei pastilele, se comportă ca nişte precupeţi care îţi bagă în pungă cele mai scumpe medicamente, dacă te văd mai bine îmbrăcat. Profesorii au devenit nişte prestatori de meditaţii. Ziariştii, nişte funcţionari care dau copy/paste după ştirile de pe internet sau din romane celebre. Instalatorii chemaţi să-ţi repare ţeava îţi sparg peretele, apoi îţi spun că nu se poate şi te lasă cu o gaură în suflet. Şifonierul cumpărat de la o firmă renumită de mobilă este montat de nişte tehnicieni ursuzi şi după trei luni se dărâmă. Asfaltul abia turnat pe şosele crapă după o lună. Premierul Boc şi miniştrii săi muncesc... Te prăbuşeşti în ridicol dacă încerci să discuţi despre calitatea muncii lor!

În România se munceşte cu lehamite şi fără speranţa unei vieţi mai bune. Munca nu ne mai aduce fericire şi nu ne mai „înnobilează" (cum am învăţat la şcoală, înainte de '89). Muncim crispaţi, numai cu gândul că trebuie să ne păstrăm slujbele şi să ne luăm la timp lefurile (sau cât a mai rămas din ele). Nu mai avem chef să ne gândim la lucrurile bine făcute. Pentru că, în România, calitatea muncii (şi la stat şi la privat) nu este răsplătită.

Acum, targetul este la putere. (Planurile cincinale de pe vremea lui Ceauşescu s-au transformat în targeturi corporatiste.) Dacă îţi faci targetul, oricum, pe bune (cu nervi şi cu sudoare) sau prin şmecherii, meriţi o strângere de mână, un bonus, dar patronul tot nu este mulţumit, pentru că îţi fixează un nou target. Job-urile nu se mai găsesc pe toate drumurile. Tocmai de aceea, singura grijă este să-ţi ţii serviciul cu dinţii. Pentru că n-ai unde să te duci în altă parte. La fel ca Unchiul Vanea şi ca mai toate personajele lui Cehov. În finalul piesei, Sonia îl consolează pe Unchiul Vanea, care l-a convins pe Serebreakov să nu vândă moşia: „Ne vom trudi pentru alţii, fără să cunoaştem odihna, unchiule Vanea, şi când ne va sosi ceasul vom muri supuşi (...) Ne vom odihni! Ne vom odihni!"