Pedeapsa lui Tolstoi

Câte furtuni într-un pahar cu apă le-am considerat drept evenimente capitale în viaţa mea!      

Am început să recitesc „Război şi pace", vrăjit de fiecare capitol. (Citisem cartea în facultate, dar aia n-a fost lectură, eram prea încuiat, am uitat-o.) O reciteam mândru şi ţanţoş, ca un husar din armata lui Kutuzov. (Armata care nu apucase încă să-i ţină piept lui Napoleon.) Când prinţul Andrei Bolkonski a fost rănit în bătalia de la Borodino, m-am oprit din lectura romanului. Pur şi simplu am închis cartea. De-ajuns!, până aici!, nu mai pot să rezist la durerea asta a vieţii!, mi-am zis. N-a fost moft. Scena tragediei mi s-a părut de nesuportat. „Asta să fie moartea?" - gândeşte Andrei Bolkonski uitându-se la ghiuleau care cade în apropierea sa, „mingiuca aceea neagră" din care „se răsucea o dâră de fum". Apoi, răbufneşte explozia, se aude şuieratul schijelor şi prinţul e aruncat „cât colo" cu pântecul sfârtecat. Duhneşte a praf de puşcă. Pe targă, Bolkonski are un sentiment de uşurare: „Ce va fi acolo şi ce a fost aici? De ce mi-a părut rău să mă despart de viaţă? În viaţa asta a fost ceva ce n-am înţeles şi nici acum nu pot înţelege".

În romanul lui Lev Tostoi a fost ceva ce n-am înţeles!, mi-a venit să strig cu ciudă, nu neapărat pentru că fusese doborât personajul meu favorit (modelul meu masculin, poftim!), ci pentru că neînţelegerea prinţului am simţit-o ca pe o neînţelegere a mea. O cumplită neînţelegere. Dar mai păstram o speranţă. Spre deosebire de prinţ, care nu pricepuse acel ceva în viaţa sa şi nu putea s-o deruleze înapoi, ca pe un film, eu aveam posibilitatea să mă întorc cu o pagină, cu două, cu zeci de pagini. Puteam să reiau lectura ca să înţeleg şi acel ceva pe care nu-l înţelesese Bolkonski. Dar nu m-am întors. Întoarcerea mi s-ar fi părut o înfrângere.

Trăiam şi un soi de furie de pe urma acestui abandon. Câte gânduri mici şi meschine mi-au trecut prin minte în viaţa asta! Câte lucruri inutile am făcut! Câte dispute şi orgolii am ars! Câte ambiţii de mărire am trăit! Câte laşităţi am acceptat! Şi câtă alergătură şi zbucium pentru atâtea lucruri zadarnice! Câte furtuni într-un pahar cu apă le-am considerat drept evenimente capitale în viaţa mea! „În viaţa asta a fost ceva ce n-am înţeles!", m-am trezit şi eu spunând cu furie.

Au trecut vreo câteva săptămâni şi am deschis „Război şi pace". Am deschis aşa, împins de febra unui trişor mediocru, care vrea să vadă dacă Bolkonski moare sau... Şi am citit mai departe scena în care prinţul, în infirmierie, îl vede alături pe masa de operaţie pe duşmanul său, Kuraghin, care îi distrusese logodna cu Nataşa, cum îşi dă duhul în chinuri groaznice. Şi prinţul gândeşte printre lacrimi: „Dragostea frăţească faţă de cei care ne iubesc, faţă de cei care ne urăsc, faţă de duşmanii noştri, da, dragostea aceea pe care a propovăduit-o Domnul nostru Iisus Hristos pe pământ, iată de ce îmi pare rău că mă despart de viaţă, iată ce mi-ar fi rămas dacă mai trăiam!".

Uite asta am uitat şi Tolstoi mi-a amintit! Şi am continuat să citesc romanul. Da, merit, drept pedeapsă pentru acest abandon temporar, să recitesc în fiecare an „Război şi pace"!

Petre Barbu este senior editor ''Adevărul''