Până la capătul liniei

Mai bine plâng acum şi când o să plec n-o să mai plâng.

Aştept taxiul ca să mă ducă la gară. Am tren spre Bucureşti peste o oră. Valiza e la uşă. Mă mişc prin sufragerie. Ce minunat ar fi ca tanti Nuţi să sune la interfon, să urce atentă la etaj, să-i deschid uşa şi s-o îmbrăţişez de rămas-bun. Ca în filmele ruseşti. În ultimele trei zile a venit întotdeauna la 7.45. Acum e trecut de 8. Poate că a ajuns-o oboseala. Cum o fi somnul la 90 de ani?

Vreau să-mi iau o carte din bibliotecă, s-o citesc pe tren. Trag vitrina şi geamurile încep să zdrăngăne. Ca la cutremurul din '77, când tata răcnea ţinându-se de pereţi, „murim, fraţilor, murim!". N-au murit atunci. Au murit pe rând. Caut din ochi o carte, dar toate sunt ferecate între coperţi. Sunt cărţile pe care le-a cumpărat mama, în 30 de ani. Mama mi-a zis odată: „Să ai grijă de cărţile mele! Să nu le vinzi, să nu le pierzi!" Ce dracu' să citesc până la Bucureşti? Un ziar: despre protestele din Piaţa Universităţii, despre Băsescu, despre jandarmi? Asta e viaţa?

Văd albumul de familie aruncat în fundul bibliotecii. Nu pot să-l ating. Dacă l-aş atinge, aş începe să plâng. Şi nu e momentul să plâng. Ciulesc urechile, poate va suna interfonul. Mă depărtez de bibliotecă. Mai trebuie să fac ceva, înainte de plecare, dar nu ştiu ce să fac: apa e închisă, centrala, aragazul, lumina, toate sunt închise. Orice lucru pe care îl văd în jurul meu îmi aminteşte de viaţa şi de moartea lor. Mă mişc într-un apartament cu trei camere aşezate ca nişte compartimente de tren, trei camere de suferinţe şi dureri, trei camere pentru trei muribunzi desfiguraţi de cancer, de-a lungul unui singur deceniu. Ştiu, mai bine plâng acum şi când o să plec n-o să mai plâng!

Intru în ultima cameră. E cea mai rece. Miroase a formol. Numai tanti Nuţi a avut curajul să asiste la îmbălsămare. Apoi, a doua zi, când robotea coliva, am surprins-o plângând şi mi-a zis de ce plânge: „Mă simt vinovată că am trăit atât de mult, că am trăit ca să-i îngrop pe toţi ai tăi..." Deschid şifonierul mai bătrân decât mine. Nu se clatină, nu scârţâie nicio balama. Haine şi rufe. Îmi amintesc dorinţa surioarei mele, sufletul meu pereche: „Te rog să păstrezi lucrurile din apartament aşa cum sunt, cu excepţia hainelor mele care pot fi date de pomană". Trebuie să plec!

Dar mă întorc la bibliotecă. Văd un volum de Cehov. E bun Cehov pe tren! Îl deschid, îl răsfoiesc şi citesc cu privirea apoasă ce spune studentul Trofimov, în „Livada de vişini": „Eu cred că doar răscumpărarea trecutului te ajută să te detaşezi de el. Iar de răscumpărat nu poţi decât prin suferinţă şi printr-o muncă imensă şi permanentă. Trebuie să înţelegi asta, Ania!" Ce potriveală! Potriveală ca în filmele americane!... Sună interfonul! A venit tanti Nuţi! Apăs pe buton, dar nu aud nicio voce. Ah, e telefonul! E comanda de la taxi, da, cobor imediat! Plec, plec ca să sufăr şi să muncesc aşa cum scrie Cehov!

Închid uşa. Am să urc în tren, poate mai puternic, dar n-am să pot lăsa în urmă toate amintirile cu oamenii mei dragi care s-au chinuit să trăiască în această casă. Le voi trage după mine, din gară în gară, până la capătul liniei.

Petre Barbu este senior editor "Adevărul''