Nimic pentru România

N-am scris pentru România şi nici pentru patronii gazetelor. Am scris aşa, ca să mă cred Dumnezeu.

La opt şi jumătate dimineaţa, în staţia Dristor 2, metroul este plin ochi şi nu mai pleacă. Mă ţin de bară. Ce-o fi păţit de nu mai pleacă? A îngheţat linia? A rămas înzăpezită garnitura din faţă? Numai aiureli îmi trec prin minte. ­„Fir-ar a dracului de ţară!", aud tunetul unei voci, chiar lângă mine. Trag cu ochiu': un tip între două vârste, bine îmbrăcat, bine bărbierit, nu-i nici beat, nici „plecat de-acasă". Se grăbeşte. Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, cu o înjurătură de ţară.

Pentru că metroul nu mai pleacă, încerc să-mi amintesc ce am făcut eu pentru România. Am învăţat cât m-a dus capul. Dar pentru mine am învăţat, nu pentru România. Am învăţat şi la liceu şi liceul m-a trimis la muncile agricole, la cules porumb, sfeclă, cartofi şi ceapă. N-am cules pentru România, ci pentru a umple mai repede remorcile tractoarelor, să scăpăm dracului de ploaie şi de noroaiele astea! Am făcut armata la marină. Am fost un soldat prost. Dacă un bombardier american ar fi decolat din Turcia şi mi-ar fi atacat ţara, în acei ani în care România era în Tratatul de la Varşovia, copilotul m-ar fi doborât cu un scuipat. Şi poate azi, o stradă mi-ar fi purtat numele: Sublocotenent Petre Barbu. Apoi am ajuns inginer şi m-am dus să muncesc la o fabrică de râşniţe de cafea. Am păzit strungari, noaptea, în schimbul trei, ca să nu doarmă pe sub strunguri. Inginerul-şef m-a trimis într-o delegaţie de trei zile să aduc de la combinatul siderurgic din Galaţi un vagon cu tablă. Tablă pentru fabrică şi pentru ţară! Şi atunci am avut de ales: să aduc tablă de la Galaţi sau să fug la o iubită din Timişoara? România sau femeia? Vagonul cu tablă n-a intrat niciodată în curtea fabricii de râşniţe. La Revoluţia din decembrie '89 am stat în fabrică, s-o apărăm de terorişti, şi ­m-am uitat la televizor, la filmul „Ringul" de Sergiu Nicolaescu. Nu ne-au atacat teroriştii.

Apoi am început să scriu la gazete. Dar n-am scris pentru România şi nici pentru patronii gazetelor. Am scris aşa, ca să mă cred Dumnezeu. După o vreme, însă, mi-am dat seama că mulţi liderii de opinie, autori de articole, editoriale, cărţi, poeme şi piese de teatru, mai toţi se cred Dumnezeu. Şi atunci m-am gândit că sunt prea mulţi care se pretind Dumnezeu şi am început să mă rog la Dumnezeu ca să am puterea să scriu ca un om smerit şi suferind. Să scriu ca şi cum Dumnezeu mi-ar fi luat totul. E clar, n-am scris pentru România!

Mi-am întemeiat o familie, dar din iubire am făcut-o, şi nu din iubire pentru România. ­Mi-am plătit impozitele şi taxele, dar cred că asta nu-i de-ajuns. Dacă s-ar da o lege şi s-ar face o temniţă a celor care n-au făcut nimic pentru România, cu siguranţă aş avea şi eu un loc în celulă. M-am trezit la această vârstă că n-am făcut nimic pentru România. Bine că România asta mereu înjurată are răbdare cu mine, poate că voi apuca în viaţa asta să fac ceva pentru ea...

Metroul ajunge în Ştefan cel Mare. Ieşim din vagoane şi ne bulucim la scara rulantă. Nu funcţionează. „Fir-ar a dracului de ţară!", aud din spate vocea grăbită.

Petre Barbu este senior editor Adevărul