Meciul unchiului Petrică

Trebuie să faci baie înainte să intri pe «Arena Naţională»!

Eopt dimineaţa. Beau o cafea şi trag din ţigară la McDonald's, în Gara de Nord. Nu singur. Alexandru mănâncă o omletă cu şuncă. De abia îşi ţine ochii deschişi. Mai este o oră până va trage la linie acceleratul de Galaţi. El va pleca, eu voi rămâne. Amândoi suntem turtiţi. Am fost la meci, România - Franţa, pe „Arena Naţională".

Îl întreb pe Alexandru cum e omleta. „Bună", mormăie şi mestecă. Adolescenţii ăştia sunt nişte animale ciudate. Nu ştiu ce este în mintea lor. Nici în mintea mea de adolescent nu-mi amintesc ce se învârtea în urmă cu 30 de ani. „Şi acum, în clasa a X-a, o să începeţi analiza matematică?", încerc să-l trezesc. „Da, o să continuăm şi cu funcţiile", îmi răspunde.

Trag din ţigară. Ce să-i spun lui Alexandru, ca să nu-l plictisesc, ca să-l conving că sunt un unchi memorabil? Să încep să-i spun că România - Franţa e primul meci de fotbal pe care l-am văzut pe viu, în nocturnă? Că n-am mai fost pe un stadion... Aş putea să-i zic, sorbind din cafea, că ultimul meci de fotbal pe care l-am văzut a fost FCM Galaţi - Dinamo, prin anii '70 (nu mai ţin minte anul, pentru că eram un adolescent tulbure la cap). Ploua cu găleata pe Stadionul Dunărea, dar eu m-am dus să-l văd pe Dudu Georgescu, care trebuia să bage cât mai multe goluri şi să ia „Gheata de Aur", mândria noastră naţională. Şi am tremurat trei ore în tribună, pe o bancă de lemn, înghesuit sub umbrelă de alţi microbişti, cu un ziar sub fund şi la ultimul fluier al arbitrului aveam pantalonii şi chiloţii fleaşcă. Da, Alexandru, Dudu Georgescu a băgat două goluri şi la sfârşitul campionatului a luat „gheata"! Îmi stăpânesc amintirea. Sigur, o să gândească despre mine că am ajuns un boşorog care trăncăneşte aiureli, iar eu vreau să fiu un unchi memorabil!

Alexandru mănâncă o lipie. „E marfă stadionul", mă forţez, şi el dă din cap, aprobator. Să-i mărturisesc ce-am simţit pe „Arena Naţională": parcă urcasem pe o navă spaţială, şi luminile şi culorile nemaivăzute m-au copleşit, şi locul acesta parcă nu se află în România, trebuie să faci baie înainte să intri pe „Arena Naţională"!, e un templu, să nu scuipi pe jos, să nu spargi seminţe, să nu te pişi pe lângă pisoar, să nu arunci aiurea sticlele de cola, nu pune la suflet, Alex, vor repara gazonul, stadionul ăsta e viitorul generaţiei tale, Alexandru! Iarăşi mă abţin. Va spune că sunt un profesoraş ramolit, care-l bate la cap cu sfaturi tâmpite.

„Te-ai săturat?", îl întreb cu ochii pe ceas. S-a săturat. Mă resemnez: poate că peste 50 de ani, când „Arena Naţională" va fi o hardughie depăşită de vremuri, gata să fie demolată pentru a se porni construcţia unei noi arene, Alexandru îşi va aminti de meciul România - Franţa. Poate va da şi un interviu la „Adevărul" (dacă va mai exista ziarul ăsta) şi va povesti, în felul său, ce-a simţit. Poate va spune şi ceva despre unchiul său, cu care a fost la primul meci oficial pe „Arena Naţională", unchiul său care a ţinut să vadă cu ochii lui o istorie. Sau poate nu-şi va aminti de mine... Uite că-ţi trage trenul la linie, Alexandru!