„Mârladul“, dragostea mea!

În urmă cu 30 de ani, personalul Galaţi – Bârlad era poreclit «Mârladul».

La începutul acestui an, am călătorit pentru prima dată în viaţa mea cu un tren privat pe linia Bârlad - Galaţi. Am urcat din halta Fârţăneşti şi am străbătut într-o oră cei 40 de kilometri până la Galaţi. (Nu are importanţă ce-am făcut la Fârţăneşti.) Trenul privat aparţine companiei Transferoviar din Cluj, care a concesionat de la CFR calea ferată Bârlad - Galaţi (100 de km). Are vagoane noi, curate, călduroase şi, foarte important!, nu miros a urină, aşa cum put trenurile CFR-ului. De două luni circulă acest tren, cu câte şase curse pe zi, dus-întors. (Nu-i fac reclamă, că n-am călătorit cu naşul şi nici n-am băut un şpriţ cu patronul.) Deşi pare scos din sacul lui Moş Crăciun, trenul te duce într-un trecut îndepărtat...

În urmă cu 30 de ani, personalul Galaţi - Bârlad era poreclit „trenul groazei" sau „Mârladul". Generaţii întregi de navetişti au dormit, au mâncat salam, s-au îmbătat, au jucat şeptici, au vomat şi s-au urinat în „Mârlad", după ce se întorceau de la muncă, din marele centru siderurgic. Liceele gălăţene erau pline de navetişti, copii care dormeau cu capetele pe bancă, în timpul orelor. Ei erau viitorii strungari, sudori şi lăcătuşi din combinat şi din şantierul naval. În „Mârlad" s-au legat prietenii, s-a dat cu cuţitul, cu pumnul, s-au spart vagoane de seminţe şi s-au născut multe „celule de bază ale societăţii socialiste". Vara, navetiştii călătoreau pe vagoane, în bătaia curentului. Din când în când, se auzea un strigăt de luptă: „Sârmaaaaa, băăăăă!" Şi atunci, într-o coregrafie perfectă a conservării, acele trupuri se frângeau uniform, ca valurile Dunării, pentru a nu fi răpuse de firele de înaltă tensiune pe sub care trecea garnitura. Apoi reveneau, supranatural, trăgând victorioşi din chiştoacele de „Mărăşeşti". „Mârladul" a transportat carnea de tun a industrializării socialiste. Gloria sa a apus după '89 şi navetiştii şi-au pierdut pâinea.

Trenul privat de la Transferoviar opreşte în fiecare haltă. Are muşterii: bătrâni care se duc să-şi vadă copiii la Galaţi, pensionari care merg să-şi vadă neamurile neputincioase în satele sărace, tineri care îşi cară geamantanele cu role ca să prindă rapidul de Bucureşti, apoi o cursă spre Italia sau Spania, şi adolescenţi dezorientaţi, care sparg seminţe şi beau vin în PET-uri de bere... Toate staţiile sunt nişte ruine. Gara din comuna Frumuşiţa (la 24 de km de Galaţi), o clădire cu două niveluri, arată ca după război. N-au trecut pe-aici nici turcii, nici ruşii, nici talibanii. Au trecut românii, care au luptat în ultimii 20 de ani în războiul „româno-român", vorba regretatului Octavian Paler.

Nici dacă m-ar lovi o garnitură de tren plină de optimism, n-aş putea spune că acest tren privat este „victoria capitalismului" în sudul Moldovei. Cred că Transferoviar nu va rezista mai mult de un an în businessul de pe linia Galaţi - Bârlad, dacă va ajunge să circule cu vagoane vandalizate şi mirosind a urină. Vagoanele trec, dar spiritul navetiştilor de altădată încă mai dăinuieşte pe linia „Mârladului".