Marea fugăreală

Aşa suntem noi, părinţii, vinovaţi că n-am făcut totul pentru copiii noştri.

Începe şcoala. Stau în genunchi şi răsfoiesc pe pat manua­lul de Limba Română pentru clasa a II-a pe care Teodora l-a primit de la şcoală. Are pagini obosite, înnegrite, mâzgâlite, oare câte generaţii de copii au învăţat după varza asta de manual? Şi „Matematica" e la fel, varză! Trebuie să-ţi cumpăr manuale noi, Teodora, că astea sunt urâte! - îi propun, decis să rezolv „problema" înainte de primul clopoţel.

Teodora stă în pat, cu picioarele întinse pe perete şi butonează hipnotizată consola portabilă primită de la... De unde naiba a apărut consola asta tocmai acum, când începe şcoala? Eu zic să înveţi după manuale noi, insist, arătându-i o pagină smotocită. „Doamna a zis că acestea sunt bune!" - îmi răspunde apăsat şi butonează cu înverşunare consola. Dar multe exerciţii sunt rezolvate cu creionul şi tu n-ai să le faci pentru că ştii rezultatele! „Eu vreau să învăţ după astea! Aşa a zis doamna!", îmi aruncă o privire furioasă. Ah, doamna, „aşa a zis doamna!" , eu n-am niciun cuvânt de spus! - îmi vine să-i strig. Să-i smulg consola, să-i scot bateriile, treci şi citeşte cartea de poveşti pe care ţi-a dat-o doamna s-o citeşti în vacanţă, că uite acum începe şcoala şi tu n-ai citit ultimele cinci poveşti din carte, şi ai să te duci cu poveştile necitite şi n-o să le ştii dacă te va întreba doamna, ai să fii codaşa clasei, ultima găină din clasa a II-a, Teodora! - vreau să-i strig aşa, ca să ştie cine sunt eu, tata! Îmi bag nasul în varza asta de „Matematică", resemnat şi neputincios.

Ce bună ar fi fost mama să-mi sară acum în ajutor, mama mea! Ah, jar ai fi mâncat, Teodoro, dacă era aici bunică-ta! Îmi rupea foaia din caiet pentru orice pată de cerneală. O rupea şi o mototolea. Şi mă fugărea pentru orice greşeală pe care o făceam în caietul de clasă la matematică sau pentru orice rând caraghios de bastonaşe. Mă fugărea în jurul mesei din sufragerie şi striga după mine că ăsta nu e scris!, e bătaie de joc! Şi eu fugeam de-a buşilea în jurul mesei din sufragerie şi ea se ţinea după mine! Să scriu frumos, corect şi ordonat, de aceea mă certa şi mă fugărea şi când mă prindea îmi trăgea două-trei, câte putea după cap. Capul meu pătrat. Jar am mâncat! Jar ai fi mâncat, Teodoro, dacă bunică-ta ar fi apucat să te vadă măcar în clasa I. Dar n-a apucat să te vadă decât o dată, să te ţină în braţe, la câteva luni după ce te-ai născut, apoi s-a dus. S-a dus aşa, cu sentimentul vinovăţiei, că n-a făcut totul pentru mine, bărbat în toată firea. Dar eu nu i-am simţit vinovăţia nici când s-a dus şi nici când mă fugărea în jurul mesei din sufragerie. De fapt, mă fugărea furiosă pentru neputinţa ei de a mă face să scriu corect, frumos, fără pete de cerneală! Aşa suntem noi, părinţii, vinovaţi că n-am făcut totul sau că am făcut prea puţin pentru copii. Aşa suntem noi, copiii, revoltaţi de „petele" (pe creier ale) părinţilor.

Închid „Matematica". Să înveţi bine, Teodora, şi s-o asculţi pe doamna! „O ascult pe doamna", mă asigură fără să ridice degetele de pe consolă. Ah, Teodoro, norocul tău este că nu avem masă în sufragerie! Dar sigur ar fi găsit bunică-ta ceva în jurul căreia să te fugărească.

Petre Barbu senior editor ''Adevărul''