Lumină!

Mă înspăimântă siguranţa liderilor noştri de opinie, care îşi dau cu părerea despre orice.

Aşa începe: „Erau sănătoşi cu toţii. Ivan Ilici spunea uneori că simte un gust ciudat în gură şi un disconfort în partea stângă a abdomenului, dar asta nu se putea numi boală." Aşa începe sfârşitul lui Ivan Ilici Golovin, personajul lui Lev Tolstoi din nuvela „Moartea lui Ivan Ilici", cu un gust ciudat şi cu un disconfort. Iar precizarea lui Tolstoi, „erau sănătoşi cu toţii", este sfâşietoare. Apoi, urmează durerea. Pe care nu vrei s-o bagi în seamă, încerci s-o uiţi, s-o dai afară din tine, la fel ca şi Ivan Ilici. Dar tu eşti alesul durerii. Şi, la fel ca Ivan Ilici, într-un târziu, înţelegi că eşti muritor.

Mă înspăimântă siguranţa liderilor noştri de opinie, care îşi dau cu părerea despre orice, în ziare şi la televiziuni. Aroganţa şi suficienţa politicienilor care ştiu totul despre mersul vieţii. Etichetele, sentinţele şi aplombul aşa-zişilor specialişti care ne explică, în fiecare zi, cine sunt vinovaţii, de ce trăim prost, de ce suntem înşelaţi, cine sunt cei buni şi cei răi. Toţi vor să judece, de parcă ar urmări să-i ia locul lui Ivan Ilici Golovin, judecător la Curtea de Justiţie. Nu să povăţuiască, ci să judece. Nu ştiu cum, dar am impresia că toţi pretind că sunt nemuritori. De vreme ce niciunul nu s-a plâns până acum, în direct şi în prime-time, că are un gust ciudat ori un disconfort în partea stângă...

Mă mir că niciunul dintre aceşti nemuritori nu a fost întrebat până acum, în vreun interviu sau într-un talk-show, foarte serios, fără nicio urmă de ironie sau otravă, cum şi-ar dori să moară. Nu când vom ieşi din mocirla imoralităţii, din criză, nu când va veni cutremurul ori sfârşitul lumii sau până când vor creşte preţurile la alimente, nu! Cum ţi-ai dori să mori? - asta ar fi întrebarea. Nu pentru patrie şi nici pentru popor! Pur şi simplu, cum ţi-ar plăcea să mori! În somn, de ficat, de cancer, de cuţit, lovit de tren, în foc, cum ţi-ar plăcea? Sigur, asta n-ar însemna că, odată răspunsul dat, nemuritorul şi-ar lua moartea acasă, s-o pună în vitrina din sufragerie ori în cămară. Apoi, să aştepte ca într-o zi să simtă un gust ciudat în gură... Deşi, la cât de şmecheri sunt unii, şi-ar alege moartea ca şi cum şi-ar lua borcanul de muştar sau cutia de lapte din rafturile supermarketului. Ar încerca să negocieze un discount, să găsească o moarte la promoţie şi să se laude la prieteni ce superofertă a prins...

Până la urmă, nu confirmarea răspunsurilor va conta (că doar nu suntem la „Vrei să fii miliardar?"), ci momentele de îndoială şi de smerenie ale nemuritorilor. Acel cutremur interior şi uman. Şi Ivan Ilici ajunge să se îndoiască: „Şi dacă toată viaţa mea n-a fost «cum ar fi trebuit»?" Şi slujba, şi felul în care îşi aranjase viaţa, şi familia n-au fost ce trebuia. Iar Tolstoi notează dezamăgirea lui Ivan Ilici: „Şi deodată simţise întreaga şubrezenie a ceea ce apăra. Şi nu mai rămăsese nimic de apărat." Durerea dispare şi, în locul morţii aşteptate, pătrunde Lumina.