La o crâşmă din Fundeni

Chirurgii sunt cei mai curajoşi oameni din lume. Mai curajoşi decât cascadorii sau marinarii.

Ne-am întâlnit la etajul trei, în faţa uşii pe care scria „Bloc Operator - accesul persoanelor neautorizate stric interzisă". „Hai să bem ceva!" - i-am propus şi a dat din cap, da! Am ieşit din spital şi, peste drum (Şoseaua Fundeni), am intrat într-o cârciumă curăţică. Era frig şi chelnerul de abia aşeza scrumierele pe mese. Eu am luat o cafea şi mi-a venit să-i zic aşa: „Chirurgii sunt cei mai curajoşi oameni din lume. Mai curajoşi decât soldaţii din trupele de desant, decât cosmonauţii, cascadorii sau marinarii!" Nu mi-a răspuns. „Ce curaj nebun trebuie să aibă un chirurg, chiar dacă e tobă de carte, să taie cu bisturiul, să pătrundă cu mintea şi cu instrumentarul în burta sau în inima pacientului şi să taie, să lipească şi să îndrepte ceea ce nu este în regulă! Să taie!" - am repetat înfiorat, dar nu i-am smuls nicio tresărire. „Trebuie să ai sânge rece ca să tai, să repari şi să coşi la loc", am insistat. Atunci, mi-a zâmbit cu un soi de aroganţă: ce prostii spui, ce dobitoc eşti! Dar nu mi-a păsat că sunt dobitoc, asta cred eu: chirurgii sunt cei mai curajoşi oameni, pentru că au în mâinile lor viaţa sau...

„Bei o votcă?", i-am sugerat. A dat din cap, nu! „Un rom? Un pahar cu vin roşu? Un lichior, poftim! Uite, au şi şampanie! Vrei o şampanie? Nu-i nevoie s-o bei acum, când pleci o bei pe drum, e bună şi pe gerul ăsta! Poftim, îţi iau două sticle de şampanie, trei, patru sticle, numai să pleci de-aici!" Nu! - a clătinat din cap. Să te ia dracu'!, mi-a trecut prin minte şi m-am cutremurat: sigur îmi citeşte gândurile!

Atunci, i-am făcut prima şi ultima ofertă: „Uite, îţi dau patru ani din viaţa mea şi îi dai încă patru ani de trăit. Ba nu, lasă-i cinci ani şi vino să mă iei pe mine mai devreme cu trei ani şi zece luni. De acord?" N-a zis nimic. „E sufletul meu pereche, pricepi? Să nu te atingi de sufletul meu pereche, să nu mi-l iei că-ţi dau cu masa asta în cap, dracu' să te ia!" A lăsat privirea în jos, de parcă cugeta. „Sunt atâţia ticăloşi pe lume, atâţia nenorociţi de criminali, canalii şi violatori, atâţia diavoli cu chip de om, care ucid, torturează, schingiuiesc, violează şi tu, tu vii tocmai aici, să-mi iei sufletul meu pereche! Nu e drept, auzi? N-ai niciun drept să mi-l iei, în pizda mă-tii, marş de-aici!"

Şi-am început să plâng. Şi să mă rog lui Dumnezeu. Mi-a întins o batistă şi mi-am suflat nasul. Batistă maro cu dungi verzi! „De unde, dracu', ai găsit batista asta? Toţi oamenii normali folosesc şerveţele! Sau ţi-a rămas de la cel de dinainte?" A ridicat din umeri, străduindu-se să-şi amintească.

Poate şi-ar fi amintit de unde avea batista maro, dar chelnerul s-a apropiat şi mi-a pus pe masă un pahar: „Şefu', o votcă din partea casei. O să scape, ai să vezi!", îmi arătă cu mâna spitalul de peste drum. „Te iert că ţi-ai suflat mucii de faţa mea de masă, dar să ştii că aveai şerveţele aici! Hai, şefu', bea, că ai o mutră de parcă ai văzut moartea cu ochii!"

Petre Barbu este senior editor ''Adevărul"