Gladiatorul

Domnul Poşircaru îmi povesteşte cu înfrigurare cum a dispărut generaţia lui de luptători.

Esâmbătă. M-am trezit cu noaptea-n cap. Îmi beau cafeaua şi fumez pe scara blocului în care am trăit cândva. De pe palierul dintre primul şi al doilea etaj, mă uit pe geam, la locul de joacă din copilărie. Eram mulţi copii atunci, în anii '70. O pâclă groasă îmi acoperă memoria. N-am chef să-mi amintesc nimic!

Aud o yală la etajul doi. Ştiu unde se va deschide uşa. Mă uit la uşă. E domnul Poşircaru, vecinul de palier. Îl salut şi el îmi răspunde. Coboară treptele şi respiră greu. Îşi încordează ochii la contorul de gaze ca să citească indexul. Se întoarce la mine şi dă din cap ca şi cum te-ai întors la noi, Petrişor! Da, m-am întors, cât să-mi beau cafeaua, îi răspund din priviri. Are o faţă tăiată de riduri grele şi ochii i s-au pierdut adânc, în fundul capului pleşuv.

Domnul Poşircaru începe să-mi vorbească de parcă ar înnoda o poveste ruptă demult, când avea patru băieţi plini de draci şi o soţie grasă, care gătea, spăla, bârfea vecinii şi striga la băieţii ei, care se jucau în spatele blocului. Acolo jucam de toate: şi fotbal, şi nouă pietre, şi table, şi şah, şi rummy. Jucam table şi şah pe bomboane, pe ciocolate, pe cărţile din biblioteca părinţilor. Şi părinţii noştri coborau pe scările din faţa blocului şi jucau rummy şi table. Domnul Poşircau venea de la muncă abia spre seară. Muncea în construcţii, zi-lumină. Era maistru şi ridica blocuri în Galaţi. Îmi amintesc: apărea plin de praf, cu faţa arsă de soare. Semăna ca un gladiator, aşa mi se părea, gladiator! Cobora şi el în spatele blocului şi apuca o partidă, două de şah. Am jucat şi eu cu domnul Poşircaru. Şi l-am bătut, sigur l-am bătut, pentru că îi cădeau ochii în gură de obosit ce era.

Domnul Poşircaru îmi vorbeşte despre băieţii săi: ce-au ajuns, pe unde sunt şi despre nevastă-sa care s-a prăpădit de inimă, şi de domnu' Popescu de la trei, mecanic de locomotivă ca şi tata, care s-a prăpădit pe closet, pentru că i s-a deschis operaţia şi i-au ieşit maţele, şi de domnul Mânzu de la parter, tot ceferist, care s-a stins de cancer, şi de alt vecin, oţelar în combinat... Mă uit la faţa încreţită a meşterului şi mă gândesc la aiureli: să fie atârnate pe pereţi, la fiecare etaj, tablouri cu toţi cei care au trăit în acest bloc, dar nişte tablouri mişcătoare, ca în filmul Harry Potter! Să-mi povestească aceşti gladiatori ai copilăriei mele ce fericiţi au fost atunci, cum au muncit pentru copiii lor, crezând că munca o să-i facă nemuritori şi cum au sfârşit loviţi de boli crâncene, ca într-un blestem... Domnul Poşircaru îmi povesteşte cu înfrigurare cum a dispărut generaţia lui de luptători, de parcă acum moartea va urca la etaj sau va coborî pe scări, să-l ia şi pe el, ultimul gladiator. Se plânge că îi amorţesc picioarele, se plânge ca să prindă curaj.

Urc treptele şi mă retrag spre uşa mea. Domnul Poşircaru nu mă lasă: „Petrişor, să-mi dai înapoi cartea aia cu Cireşarii!" Care carte, domnu' Poşircaru? „Aia pe care mi-ai câştigat-o la şah, de Sfinţii Constantin şi Elena, în '75!" Dar am câştigat-o pe bune, domnu'...!, îmi amintesc uluit. „Să mi-o dai înapoi, că era întuneric şi nu mai vedeam piesele!", strigă domnu' Poşircaru, iar eu închid vinovat uşa şi nu-mi mai vine s-o deschid, niciodată, niciodată!

Petre Barbu este Senior Editor "Adevărul"