Ghiţă de pe Facebook

Mă bate gândul să fac un chef cu toţi prietenii de pe Facebook, acasă la mine, cu bere şi cartofi prăjiţi.

Afost o vreme în care am avut un singur prieten. Stăteam cu Marian Ghiţă pe o bordură ferită de ochii şefilor, în curtea fabricii Electroargeş din Curtea de Argeş. Eu fumam Carpaţi-fără, el nu fuma, amândoi eram ingineri stagiari. El avea familie (trei fete, dacă nu mă înşel), eu plăteam taxa de celibat. Vorbeam despre cărţi, filme, oameni, despre viaţă, tăiam frunze la câini până suna sirena care anunţa sfârşitul programului. Mai vorbeam şi despre Ceauşescu, când o să moară, când o să se termine totul. Vorbeam ca nişte prizonieri, dar atunci eram tineri şi nu simţeam că trăim ca nişte prizonieri. Ghiţă avea o dambla, ţin minte foarte bine, să se ducă la Scorniceşti, să vadă mormintele părinţilor lui Nicolae Ceauşescu. O dambla de care râdeam, dar până la urmă i-o respectam, du-te! Ghiţă n-a mai apucat să-şi facă damblaua pentru că a venit Revoluţia. Ne-am despărţit, fiecare văzându-şi de treburi, de libertate, de viaţă.

Acum am mulţi prieteni. Într-un an de zile, am strâns vreo 300 pe Facebook. N-am refuzat nicio invitaţie de genul „... wants to be friends with you...". Am dat „accept" fără să-l întreb pe cel care îmi cerea prietenia ce meserie învârte, de unde este, ce-i mă-sa, ce-i taică-su...  Am dat „accept" fără să clipesc, că n-am dat bani din buzunar! Cum să nu „accept", de vreme ce mi se solicită o prietenie? Ar fi nepoliticos să refuz. Trebuie să socializez în reţea, asta e moda, ăsta e viitorul, doar n-o să rămân singur-cuc! Nu ne mai mirosim ciorapii în locurile ferite din fabrică, ne împrietenim virtual, mai rapid, mai comod, mai igienic.

N-am făcut o socoteală, dar din cei 300 de prieteni de pe Facebook, numai pe vreo şapte-opt i-aş recunoaşte dacă aş trece pe lângă ei, pe stradă. (N-am îndrăznit să-i cer unui „prieten" să mă împrumute cu 100 de lei până la leafă.) Câteodată, mă bate gândul să fac un chef cu toţi prietenii de pe Facebook, acasă la mine, cu bere şi cartofi prăjiţi, în carne şi oase, să-i văd cum ar încăpea în apartamentul meu cu două camere. Să facem chef, să moară de ciudă vecinul meu de jos, care bagă duminica manele la difuzor, să mă reclame la Poliţie, să mă amendeze Poliţia pentru tulburarea liniştii publice, apoi să ieşim pe străzi, să bem la fel ca-n „Fiesta" lui Hemingway, să vorbim liber, fără „comment-uri" şi fără să ne lovim de „pereţi", să bem de fericire pentru că nu mai suntem prizonieri, să bem până dimineaţa, până vom cădea pe borduri... Apoi, în loc să pun pe Facebook fotografiile de la chef, să-mi postez buletinul medical cu diagnosticul cancer. Câţi prieteni vor avea curajul să-mi dea „like"?

Zilele trecute, printre cei 300 de prieteni l-am descoperit pe Marian Ghiţă. În locul pozei lui sunt nişte cai pe o pajişte. Poate a chelit, poate s-a îngrăşat, poate are riduri groase. I-am scris un mail: „Te salut, Marian!". Mi-a răspuns repede: „Te salut, Petre!" Atât. N-am curajul să-l întreb ce face, dacă e sănătos, ce cărţi a mai citit, cum trăieşte acum, după 23 de ani de când am părăsit fabrica în care tăiam frunze la câini...