Du-te acasă, bodyguard!

Şi am uitat, la dracu’!, să mă iubesc şi să-mi iubesc îngerul meu păzitor.     

România s-a umplut de bodyguarzi. Cred că avem mai mulţi bodyguarzi decât medici de familie sau profesori de matematică. La inflaţia asta mi-aş dori să am şi eu unul. Un bodyguard nu pentru VIP-uri şi nici pentru cămătari. Nu o „gorilă" şi nici unul de la „servicii". Unul obişnuit pentru oameni obişnuiţi. Ar putea să poarte un costum de haine mai scump decât costumul meu de nunţi, botezuri şi înmormântări, dar să mă aştepte în fiecare dimineaţă pe hol, la lift. Să-l verifice, dacă nu cumva s-au slăbit cablurile de oţel, dacă nu e împroşcat de borâtura unui beţiv sau dacă s-a pişat pichinezul vecinei... Să urce înaintea mea în tramvai şi, în prealabil, să verifice cu „mijloacele specifice" dacă există riscul să mă facă vreun hoţ la buzunare. Să coboare repede şi să traverseze pe zebră, numai pe verde, odată cu mine, gata să se arunce în faţa maşinii bezmetice care ar putea să mă lovească şi să mă arunce undeva... Să meargă în spatele meu pe stradă, să mă păzească de maidanezi, de hoţi şi de chiştoacele şi sticlele aruncate de la etajele Bucureştiului. La nevoie, dacă e bodyguard de treabă, ar putea să-şi pună pielea la bătaie şi să mă ferească de căpuşe.

La redacţie, cât scriu neghioabele astea de articole, ar putea să stea lângă mine, în picioare sau pe un scaun, mă rog!, să-mi dea un ghiont discret dacă mă fură somnul în faţa calculatorului, ca să nu mă vadă şefu'. Să mă însoţească şi la cantină şi să verifice termenul de garanţie al cârnaţilor cu varză călită. Să intre şi la closet, să toarne nişte substanţe neutralizante ca urina mea să nu poată fi analizată de niciun laborator secret. La nevoie, m-ar putea ajuta şi în situaţiile de urgenţă, când sunt constipat. O dată pe săptămână, s-o verifice şi pe soacră-mea dacă nu cumva este spion KGB, CIA sau Mossad.

Ca să-l distrez, aş merge la şosea, pe Kiseleff, să mă aşez pe o bancă şi să-i citesc capitole lungi din „Război şi pace" de Lev Tolstoi. Proză întinsă ca o stepă rusească, pe o ploaie rusească. Să-i citesc povestea de dragoste neîmplinită dintre contesa Nataşa Rostova şi prinţul Andrei Bolkonski. Iar el să-mi ţină umbrela deasupra cărţii. Şi sub mâneca hainei lui, în desişul ploii, să-i zăresc ceva, care să-mi amintească de vârful unei aripi sau mai degrabă de îngerul meu păzitor. Şi să mă gândesc la îngerul meu păzitor: ce-o mai fi făcând, pe unde s-a ascuns de când mi-am tras bodyguard, cât de obosit şi de trist este, cât a plâns şi cât s-a zbuciumat, cât a alergat cu mine în toată viaţa mea, în care le-am purtat de grijă celor apropiaţi mie, celor dragi mie, celor care au avut îngeri mai plăpânzi şi mai puţin norocoşi cu viaţa... Uite că şi îngerul meu păzitor a obosit de câte gânduri m-au frământat pentru alţii! Şi am uitat, la dracu'!, să mă iubesc şi să-mi iubesc îngerul meu păzitor. M-aş ridica de pe bancă şi aş porni grăbit prin ploaie, să-mi caut îngerul, să-l îmbrăţişez, nu înainte de a-i spune tipului cu umbrela: „Eşti concediat. Du-te acasă, bodyguard!".

Petre Barbu este Senior Editor "Adevărul"