Dilema pijamalei

Asta vreau să cumpăr de 8 Martie pentru femeia mea: o pijama!                                 

Mă uit la pijamaua care atârnă pe umeraş. Vânzătoarea de la Cocor se uită la mine, aşteptând o impresie, o părere, un răspuns. Şi nu ştiu ce să zic. Pijamaua asta nu e în stare să mă impresioneze nici ca Venus din Milo, şi nici ca Gioconda lui DaVinci. E pijama de damă. Asta vreau să cumpăr de 8 Martie pentru femeia mea: o pijama! Cu o femeie treci prin viaţă, la bine şi la greu, mai ales la greu! Iar cel mai dificil moment din viaţa mea a venit: să-i cumpăr o pijama femeii mele, de 8 Martie. Sunt singur.

Am încercat din prima clipă, de când mi-a venit ideea, să-mi ucid orice fel de fantasmă erotică. Nu-i cumpăr lenjerie intimă sofisticată, care să-mi pună la fiert testosteroni. Nici s-o fac mai tânără şi mai nebunatică. Nu cred că „ambalajul" ne incită dorinţele în pat. Dinăuntru vin dorinţele. Vreau o pijama care să-i placă. Nici pijama de fiţe (că n-am bani!), nici una care să arate ca o salopetă, că doar e femeia mea! Vreau o pijama în care să doarmă liniştită, prima pijama pe care să i-o dăruiesc după 20 de ani de când dormim împreună. Dar ei ce pijama i-ar plăcea? De bumbac, de mătase, de satin? N-am întrebat-o. 

Înainte de a lua la picior magazinele, am deschis buimac şifonierul din dormitor, să-i verific lucrurile, să-i monitorizez lenjeria şi am rămas ca un viţel... Trăiesc cu o femeie de 20 de ani şi nici nu ştiu ce culoare îi place. O mai iubesc? Şi dacă-i spun că o mai iubesc o să mă creadă? Să-i iau nişte flori, un buchet mare de 8 Martie, şi să scap, scap de dileme existenţiale şi de frământări inutile. Sau am iubit, în toţi aceşti ani, numai proiecţia ei în sufletul meu? Adică, m-am iubit pe mine. La început, aveam un singur rând de haine, şi eu, şi ea. Şi un singur rând de tacâmuri, farfurii şi ceşti de cafea. Ceaşca ei şi ceaşca mea, în care ne-am băut cafeaua, în fiecare dimineaţă. Atunci, ne simţeam de parcă am fi avut viaţa la picioarele noastre. Acum, simte şi ea că viaţa ne-a călcat în picioare. Şi niciodată n-am fost inspirat s-o întreb, într-una din acele dimineţi pline de viaţă, ce culoare îi place. Pentru că m-am gândit numai la ceea ce am eu de scris, la ceea ce am eu de făcut, numai la mine. Şi dimineaţă după dimineaţă au trecut 20 de ani, fără să-i aflu culoarea. Acum, ştiindu-i culoarea, aş fi ales pijamaua cu ochii închişi.

Dar culoarea nu-i de-ajuns. Numărul! Ce mărime poartă? Ce comod ar fi să-i găsesc dimensiunile pe Google sau pe Facebook! Dar acolo numai top-modelele şi miss-urile îşi trec dimensiunile! Femeia mea e subţirică. De câte ori am strâns-o în braţe, de câte ori am îmbrăţişat-o, ar fi trebuit să-i ştiu dimensiunile. Sau pe mine m-am strâns în braţe de câte ori am strâns-o pe ea? Pe mine m-am îmbrăţişat, pe mine m-am încurajat, eu mi-am plâns pe umăr când mi-a fost greu, egoistul şi subţirelul. De câte ori am simţit că trebuie s-o sărut şi ea aştepta s-o sărut? Pe mine m-am sărutat, narcisistul!

Mă uit la pijamaua care atârnă pe umeraş. „O cumpăr", îi zic vânzătoarei de la Cocor şi-mi caut nervos portofelul în buzunar.

Petre Barbu este senior editor ''Adevărul''